Nimeni nu poate reda, pe de-a-ntregul sentimentele copleşitoare, vii şi sfinte, care îl leagă pe el, ca fiu, pentru totdeauna, de mama sa. Fiecare dintre noi poartă, adânc întipărită în inima sa, ca într-un iconostas pulsând de dor şi de recunoştinţă, „icoana” mamei sale. Şi la alte popoare, acest sentiment este o realitate ontologică, dar la noi, la români, mama se confundă cu însăşi matricea vieţii noastre; ea este principiul şi persoana în jurul căreia se construieşte viaţa unei familii şi din care izvorăsc destine umane – copiii. Adesea noi o percepem pe mama noastră ca pe un crâmpei din Maica Domnului şi suntem datori să îndreptăm mereu, spre dânsa, o dragoste filială, după modelul hristic, desăvârşit.
Multe dintre aceste sentimente şi gânduri îmi frământau inima atunci când, cu ani în urmă asistam, martor tăcut şi adânc impresionat, la dialogul şi împreună-sfătuirile Chiriarhului Dunării de Jos cu mama sa. Mă impresiona faptul că dumneaei, deşi la vârsta maturităţii depline (în anii 1990 avea puţin peste 60 de ani) îşi cinstea fiul, recunoscând în acesta, dincolo de statura lui de fiu al dânsei, ipostaza sa de ierarh. Îi spunea „Preasfinţite” sau, mai târziu, „Înaltpreasfinţite”. Când îi mulţumea pentru ceva, îi spunea „sărut mâna”. În acestea se vedeau, pe de o parte educaţia sănătoasă şi respectul adânc imprimate de acolo, din sat, încă de pe când era copilă, dar se observa şi înţelepciunea ei de a-şi cinsti fiul, în faţa celorlalţi, ştiind că „fiii sunt cinstea părinţilor lor”, după cum spune proverbul.
Aşa a şi fost dânsa, înţeleaptă ca un proverb. În memoriile sale, pe care fiul său, Înaltpreasfinţitul Casian a avut inspiraţia de a le tipări şi de a i le aşeza în mână, ca o mică bucurie, înainte de marea ei trecere, evocă anii frumoşi din copilăria Înaltpreasfinţitului, în Lopătarii Buzăului. Dincolo de anecdotica faptelor şi aleanul amintirilor, se întrevăd grija şi jertfa unei mame, luptătoare ca o leoaică şi dornică de a-şi realiza fiii. Intuise în băiatul dânsei pe viitorul slujitor al lui Dumnezeu; copilul iubea biserica şi slujbele, se simţea bine între bătrânii rugători de la care învăţa multe şi uimea întregul sat prin modul în care rostea Crezul, iar acasă toată ziua se juca „de-a slujba”. Deşi acestea toate s-au petrecut acum aproape 50 de ani, citindu-le acum rămâi impresionat de modul în care dânsa a găsit soluţii, în acei ani foarte grei, de a-şi trimite fiul la studii, respectându-i vocaţia. L-a pregătit, copilul a luat examenul, a urmat Seminarul Teologic de la Buzău şi a ajuns „om mare”. Câţi dintre seminariştii de la Buzău, promoţia ÎPS Casian, nu îşi aduc aminte cât de frumos îi primea mama Rada, cu ce bunătate pe chip şi în inimă şi cu ce bunătăţi pe masă? Cum va fi fost de plin sufletul ei de bucurie când şi-a văzut băiatul absolvent de seminar şi gazdă pentru întreaga clasă, cu profesorii alături, la un „banchet” în natură cum nu s-a mai întâmplat în acele locuri – un festin duhovnicesc, cu pelerinaj la Mănăstirea Găvanu şi prin munţii din jur, cei plini cu peceţi de paşi isihaşti…
Nu ştim prea mult despre ceea va fi fost în inima dânsei când singurul băiat, cela ce, potrivit tradiţiei româneşti sănătoase, duce mai departe numele familiei, a ales calea lui Hristos, calea nevoinţei monahale. Însăşi scrie câte ceva în memoriile sale. Scrie cum şi-a biruit îndoielile şi cum a participat la slujba tunderii în monahism a fiului său. A acceptat cea mai mare jertfă: să ia de la sine şi să dea lui Dumnezeu pe singurul ei fiu. A renunţat, practic, la copilul care era „cel mai apropiat” de dânsa. Nu s-a opus nici acum voinţei, alegerii lui. Şi nici nu s-a depărtat de dânsul, fiindu-i alături cu rugăciune fierbinte în anii de doctorat şi în anii de slujire în treptele şi la rangurile la care, cu timpul, l-a chemat Biserica. Aceasta este mama! Dragostea ei de fiu biruieşte distanţe, dragostea ei învinge timpul, dragostea ei este mai tare decât neputinţele şi limitele personale!
Mulţi ani o zăream la Centrul eparhial doar la evenimente mari sau la sărbători. Venea din satul ei din munţii Buzăului, pentru a-şi susţine fiul, în momente de mare emoţie, cum ştia ea mai bine: prin prezenţă, prin rugăciune, cu tot sufletul.
Am văzut-o într-o situaţie cu totul unică în viaţa unui om. Cu ocazia unei istorice vizite a Regelui Mihai la Galaţi, Regina Ana îi întinsese mâna, iar dânsa, cu o delicateţe sfielnică, dar fără emoţii care să o copleşească, primea această onoare regală. Om simplu, din popor, ştia cine sunt Regele şi Regina. Ştia la ce onoare a fost chemată să vorbească cu aceştia şi să fie în preajma lor! Radia de bucurie! Am zărit-o şi în ipostaza de interlocutoare, cu doi dintre preşedinţii României, dnii Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, cu care a grăit în virtutea aceleiaşi conştiinţe a omului din popor, care îşi apreciază conducătorul când acolo coboară spre el. Era alături de feciorul dânsei, se simţea susţinută şi puternică în poziţia sa, reală (ca mamă a ierarhului) şi simbolică totodată (ca „sol” al oamenilor „obişnuiţi”), care o ajuta să se poarte cu multă naturaleţe, chiar la acest nivel de „protocol zero”.
În partea a treia a vieţii sale, rostul existenţei sale a fost şederea lângă ,,băiatul” ei. S-a mutat la Galaţi cu totul. Deodată cu dânsa, se mutase aici, lângă noi, într-o cămăruţă modestă din incinta Centrului eparhial, o întreagă lume a satului, cu care se întâlneau toţi cei ce o cunoşteau. Cuvintele de înţelepciune, echilibrul, buna cucernicie şi evlavia, credincioşia şi hărnicia făceau casă bună cu dânsa. Aceste calităţi, şi înnăscute, dar şi adânc cultivate printr-o muncă tenace, de decenii, erau „podoabele cele luminoase” ale sufletului ei. Erau motivaţiile de a fi ale omului de la ţară, transplantat, printr-o rânduială tainică a Cerului, în spaţiul citadin, unde era „sortit” să lumineze, să readucă autenticul, naturalul, viaţa. Câţi dintre cei care se bucurau de ospitalitatea Arhiepiscopului Dunării de Jos ştiau că, la pregătirea acelor minunate bucate, din care gustau şi de care se minunau toţi oaspeţii Eparhiei, se ostenise însăşi mama Chiriarhului, care coordona o mică armată de maici şi fete, ce nu mai pridideau să o întrebe şi să înveţe de la ea, din tainele bucătăriei româneşti tradiţionale? Prin ea am redescoperit gustul priincios al pâinii coapte pe vatră. Prin ea aveam semnalele timpului: Când era primăvară, o vedeam cu răsaduri de flori. Când venea vara, ne oferea cireşe. Toamna pregătea cu măiestrie toate cele ale cămării, pentru vremea grea ce se apropie. Iar iarna, pe la sărbători, gustam din bucate cu un gust nemaiîntâlnit.
Ştia, ca nimeni altul, „rostul” treburilor curţii. Schimbase o curte mică, de la ţară, cu câteva păsări şi straturi de flori, cu o curte mare, plină de oameni şi de agitaţie. A coordonat totul, cu meşteşug, peste zece ani, deşi nu mai era la o vârstă a tinereţii şi puterii depline de muncă. Fiul său, Părintele Arhiepiscop căuta mereu să o protejeze. Se îngrijea a o trimite la medici, să ia tratamentul prescris; se îngrijea să meargă des la mănăstiri şi în pelerinaje, umplându-i viaţa de bucurii, la care, odinioară, ea nici nu gândise. Învăţa de la toţi şi de la toate, cu o pasiune a tinereţii de spirit care se vede în orice om credincios. Era model pentru toţi prin hărnicie şi dărnicie, prin credinţă şi prin bunătate.
Acum, când a trecut dincolo de zare şi se bucură de odihna Domnului după osteneala vieţii, noi ştim că legătura dintre mamă şi fiu, sublimată, rămâne reală şi vie. Citeam că atunci când mama zămisleşte prunc, din clipa aceea pruncul preia pulsaţia şi ritmul inimii mamei sale. Când mama trece la Dumnezeu, copilul ei trăieşte, într-un fel, mai departe, viaţa mamei sale, perpetuând bătaia caldă a inimii mamei sale. Aceasta trebuie să fie o mare mângâiere! După cum Sfântul Vasile, într-o scrisoare a sa mângâia un suflet rănit adânc de coasa morţii cuiva drag, astfel zicem şi noi: „Nu aţi pierdut pe mama, Înaltpreasfinţite Părinte, ci aţi dăruit-o Celui ce vi-a dăruit-o! Viaţa ei nu s-a stins, ci a fost schimbată într-una mai bună! Nu a astupat-o pământul pe preaiubita voastră mamă, ci cerul a primit-o în lăcaşurile lui!” Şi, cum toţi suntem călători pe drumul vieţii acesteia, nu e prea lungă vremea despărţirii, ci rămâne dorul de a ne revedea cu ea şi cu toţi cei din neamul ei cel strămutat Dincolo, în Ţara de Dincolo de Dor!
Pr. Lucian Petroaia