Întâlnirea mea cu părintele Tudorel Popa s-a petrecut în urmă cu patru decenii, în vara anului 1974. Proaspăt hirotonit diacon, încercam să mă acomodez cu slujbele din Catedrala din Galaţi, cu ritmul de lucru şi exigenţele administrative ale vrednicului de pomenire pe atunci episcop Antim Nica. Când mi-am început slujirea, părintele se afla în concediu de odihnă. Într-o zi, după ce s-a întors, i-am fost prezentat, pare-mi-se de părintele Dumitru Băbeanu, slujitor şi el la catedrală. Aveam în faţa mea un preot potrivit de statură, trecut bine de 50 de ani, al cărui chip expresiv, marcat de o mustaţă care nu putea trece neobservată, era blând şi te decomplexa. M-a măsurat de sus până jos şi s-a adresat, cu o întrebare glumeaţă, colegilor de Altar: „Unde aţi găsit ţârul ăsta?“.
Eram, atunci, un tânăr de 20 de ani, slab şi deşirat, iar reverenda largă, făcută de un croitor care se gândise că o voi umple cât de curând, îmi punea şi mai mult în evidenţă constituţia costelivă.
Ne-am împrietenit repede şi am început ucenicia pe lângă cucernicia sa. Aveai ce să înveţi. Unii chiar se străduiau să-l imite în multe privinţe. Acum, când scriu despre un astfel de vrednic slujitor, îmi dau seama că am stat aproape şapte ani lângă o comoară deschisă din care regret că am luat prea puţin.
Cleric de o rară distincţie şi modestie, era pătruns de responsabilitatea slujirii sacre; făcea lucrul lui Dumnezeu cu convingere şi seriozitate. Om al unei cadenţe constante: liturgice, verbale, de gândire, de acţiune, era totdeauna foarte grijuliu ca slujirea şi slujitorii din Catedrală să respecte rânduielile liturgice şi cele stabilite de chiriarhul locului.
A slujit sub patru arhierei titulari (episcopii Cosma Petrovici, Chesarie Păunescu, arhiepiscopul Antim Nica şi ÎPS Arhiepiscop Casian Crăciun) şi patru episcopi-vicari (Antim Nica, o vreme şi locotenent de episcop, Gherasim Constănţeanul, Epifanie Tomitanul şi Lucian Tomitanul); tuturor le-a dat respectul cuvenit şi s-a supus voinţei şi dispoziţiilor acestora. De aceea toţi ierarhii l-au iubit şi preţuit. În acest sens, mărturisea la împlinirea vârstei de 80 de ani: „Viaţa mea a fost mereu între cumpătare şi ascultare“. La părintele Tudorel, ascultarea de mai marii săi nu era obedienţă interesată, ci crez şi convingere a realităţii vieţii bisericeşti.
Preot al Molitfelnicului şi Liturghierului, părintele Tudorel îşi îndeplinea îndatoririle pastorale cu convingere şi evlavie; de aceea, sub epitrahilul său îşi plecau capul zilnic mulţi credincioşi, nu numai din Galaţi, ci şi de prin satele din jur, dar şi preoţi. Pentru fiecare avea un cuvânt cald, de mângâiere, de încurajare. Ca duhovnic nu era rigorist, ci îngăduitor, în perspectiva apropierii celor ce se mărturiseau, de Biserică, povăţuindu-i treptat şi pedagogic. „Dacă suntem prea aspri, ne spunea uneori, îi descurajăm; celor care vin la noi (şi eram în perioadă de constrângeri şi presiuni din partea autorităţilor ateiste) trebuie să le inspirăm nădejde, să le propovăduim un Dumnezeu milostiv, nu unul justiţiar“. Cu un astfel de crez şi cu firea sa blândă, însă neconcesivă când era vorba de fundamentele credinţei, nu era de mirare că părintele Tudorel, când se afla în Catedrală (dar când nu se afla?!) era înconjurat de mulţi credincioşi, cărora le citea rar şi explicit rugăciunile (de fapt, părintele nu citea, ci chiar se ruga), apoi pe fiecare îi asculta cu răbdare şi îi povăţuia cu bunăvoinţă.
Şi altceva m-a fascinat la părintele Tudorel Popa: felul cum mergea: avea un mers sfielnic, liniştit, parcă plutea prin biserică. De câte ori îl priveam atent cum păşea, îmi venea în minte zicala populară „calcă a popă“. Aceasta arăta echilibrul său lăuntric şi conştiinţa că mergea în Casa lui Dumnezeu, în văzul Creatorului şi al sfinţilor zugrăviţi pe murii catedralei, pe care parcă nu dorea să-i tulbure cu cadenţa paşilor săi.
Mai mult de jumătate din lunga sa viaţă cu care l-a înzilit Dumnezeu a petrecut-o în Catedrala Arhiepiscopală; era îndrăgostit de biserică şi de slujbă. Când slujea avea o ţinută impunătoare, iar glasul lui pătrunzător, un pic strident, se impunea în soborul liturghisitorilor. Niciodată grăbit, niciodată neatent, pătruns de duhul evlaviei şi smerit. Îmi plăcea să slujesc cu părintele Tudorel, întrucât iubea rânduiala slujbelor şi era pătruns de sensul profund al rugăciunilor.
Dragostea şi grija sa pentru mama bisericilor din eparhie au determinat pe chiriarhii Dunării de Jos să-i încredinţeze şi unele ascultări administrative: a fost mare ecleziarh şi responsabil al Coralei Catedralei. Se achita de aceste sacre îndatoriri cu mare conştiinciozitate şi cu totală implicare.
Cea mai mare misiune pastorală a sa a fost însă îndrumarea tinerilor practicanţi care se pregăteau pentru a sluji la altarele din parohiile eparhiei. Părintele Tudorel Popa a fost un altfel de Jean Popovici. Acest părinte, Popovici, de la biserica ,,Sf. Apostoli” din valea oraşului Galaţi, pregătea tinerii pentru examenul de admitere la Seminarul teologic, înainte de anul 1989, ba chiar şi după acest an. Părintele Tudorel îi îndruma pe tinerii hirotoniţi care făceau practică liturgică la Catedrală. Îi învăţa cu răbdare şi tact, cum să slujească, îi povăţuia în legătură cu stângăciile pe care candidaţii le făceau în predicile rostite, şi îi pregătea pentru impactul cu dificila slujire preoţească. Astfel, îi învăţa cum să se pregătească pentru instalarea oficială în parohie, îi îndemna să meargă la primarul localităţii, la directorul şcolii, la şeful de post al miliţiei (cum se numea până în 1990) şi să se prezinte ca noul păstor; le dădea sfaturi de colaborare cu aceştia. De aceea, mulţi preoţi, după ce plecau la parohie, îl căutau din când în când pe părintele Tudorel, consultându-l şi cerându-i părerea în diverse chestiuni la care nu găseau singuri rezolvarea optimă. Într-un interviu publicat în revista ,,Călăuză ortodoxă” (ianuarie 1999), realizat de părintele Lucian Petroaia, spunea: „Străduinţa mea de a îndruma preoţii practicanţi a fost, cred, cea mai frumoasă parte a trudei mele de la catedrală“.
Nu l-am văzut vreodată mânios din cale-afară; nu ţinea supărare şi nu jignea pe nimeni. Era într-un consens de viaţă şi de slujire cu părintele arhimandrit Ieronim Motoc, cu părintele arhimandrit Pahomie Gorea, monahi de vocaţie, închinoviaţi la catedrală; de această treime de slujitori m-am ataşat şi eu, tânăr diacon pe atunci, învăţând din vasta experienţă preoţească a fiecăruia. Îmi aduc aminte că în preziua marilor sărbători sau în perioada Postului Păresimilor, când sunt prescrise mai multe reguli tipiconale, „greii catedralei“ făceau sfat şi cercetau Tipicul Sf. Sava, ori îşi aminteau cum împlinea rânduiala vreunul din ierarhii sau marii tipicari pe care îi cunoscuseră, astfel încât să nu fie lezat aşezământul liturgic al înaintaşilor. Grija aceasta nu era gratuită sau exagerată: catedrala trebuia să dea tonul slujirii exemplare, să fie model şi reper pentru toate altarele din eparhie. Apoi, de multe ori, slujeau aici ierarhi şi preoţi profesori de renume din alte părţi ale ţării şi tipicul slujbelor trebuia să fie fără greş.
Deşi în viaţa privată a fost un om retras şi discret, părintele Tudorel Popa era un cleric milostiv. Ştiu cazuri când a ajutat material pe tinerii preoţi, dar şi pe unii credincioşi strâmtoraţi de multe nevoi. Când în anul 1976 am încercat să fac un împrumut pentru a-mi cumpăra un apartament, n-avea cine să-mi dea girul, după cum cerea legea atunci. Văzându-mă abătut, m-a întrebat care este motivul; când i-am spus, mi-a răspuns pe loc: Pe mine de ce nu m-ai întrebat? I-am mărturisit că n-am îndrăznit nici să mă gândesc la sfinţia sa, necum să apelez pentru aşa ceva. Chiar în ziua aceea, după Sf. Liturghie, a mers cu mine la CEC şi mi-a dat girul fără ezitare. Pentru mine a fost atunci un gest de mărinimie pe care nu-l voi putea uita niciodată. Dacă am avut un acoperiş deasupra capului pentru mine şi familia mea, este şi pentru faptul că un cleric distins mi-a întins mâna la nevoie. Şi pentru aceasta i-am făcut loc în pomelnicul pe care îl citesc la fiecare Sfântă Liturghie.
Multe din darurile cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe părintele Tudorel le uitasem, trecând anii; mi le-a readus în atenţie ÎPS Arhiepiscop dr. Casian Crăciun, în cuvântul său cald, evocator şi recunoscător în faţa catafalcului pe care se afla inert trupul slujitorului Catedralei, părintele Tudorel, înveşmântat, parcă gata să dea binecuvântarea pentru începerea slujbei. Am fost mângâiat sufleteşte de măiastra creionare făcută de ÎPS Sa şi de sublinierea reperelor fundamentale ale devotatului preot care acum slujeşte în ceruri, dar aşteaptă neuitarea şi rugăciunea noastră pentru sufletul său.
Dumnezeu să-i răsplătească toată râvna slujitoare a celor peste 65 de ani de jertfă sub bolta unei singure biserici: Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi!
Pr. Eugen Drăgoi