Bucuriile sunt continue – Acesta este părintele Tudorel!

Cu ce-ai putea compara o pasăre în zboru-i lin spre înălţimi dincolo de înălţimi, o frunză arămie ce împodobeşte o cărare ce duce undeva, o fărâmă de lumină ce face ca bulgărele să nu fie decât alb, o lacrimă ce împodobeşte un obraz curat asemeni unui izvor cu apă bună de băut, un curcubeu care zbiceşte după o ploaie sănătoasă care face frunza şi floarea să surâdă, un zâmbet surâzător al unei inimi aburinde ca o pâine caldă, trilul unui înger ce se pogoară pentru a ne dezmorţi din somnul neodihnitor al unei lumi nebune de legat – cu ce?!

Ca tânăr cu năzuinţi serioase, hrănite de spuza de poveşti a unui bunic, cavalerist în armată şi în biserică ajutător de cantor, cu învăţături proaspete şi predate piatră peste piatră de părinţi profesori mai înalţi ca Olimpul, parcă era peste puteri de a începe un lucru ce este doar iubire jertfelnică, lucrătoare şi dăruitoare spre binele celor din jur pe care-i vezi fraţi şi mai ales, spre slava lui Dumnezeu de la care îţi vine ,,toată darea cea bună” şi tot harul cel desăvârşitor – dar, iată, deodată, undeva, într-un cotlon al lăcaşului unde pata de întuneric e lumină deplină şi unde liniştea e dialogul pe care-l porţi aproape obligat de tine însuţi cu Tatăl ale cărui braţe sunt larg deschise pentru a te îmbrăţişa arătându-ţi locul, am văzut un zâmbet părintesc, o faţă radiind a linişte, doi ochi desprinşi dintr-o filă de basm, o dreaptă ce mă apropia şi o stângă ce mă sprijinea – ERA PĂRINTELE TUDOREL POPA, starostele Catedralei Arhiepiscopale, care m-a luat în primire pentru a mă ajuta să deschid uşile lumii adevărate – cu binecuvântarea arhiepiscopului dr. Antim Nica urma să primesc Sfânta Taină a Preoţiei, (după atâta timp, parcă toate-s din veacuri demult apuse…).

Liniştit ca o mare binecuvântată de Domnul, răbdător şi înţelept ca dreptul Iov, disciplinat asemenea Sf. Ap. Pavel, încrezător ca Sf. Ap. Toma, ca un caer al sfătosului Creangă a început să mă introducă, picătură cu picătură, în atmosfera sacră a lucrului ce trebuie făcut deplin. Patruzeci de zile de practică preoţească au fost bucurie şi aşezare datorită părintelui Tudorel care, când mijeau zorii deschidea uşa catedralei, iar când răsărea luna o închidea. Timpul preacucerniciei sale era o dedicaţie continuă, o jertfa neobosită şi o închinare pravoslavnică; nu ştia decât drumul de la casă spre biserică şi de la biserică spre casă. Cu fiecare întâlnire îţi descoperea vocaţia şi ţi-o călăuzea. Îmi arăta că Biserica trebuie privită ca o mamă, iar Arhiepiscopul – ca un păstor ce tot timpul îşi iubeşte oile şi le mână spre hrana liniştitoare a Sfintei Euharistii. Eram mai mulţi practicanţi şi pentru toţi era acelaşi, atent şi rafinat, bonom dar şi mustrător cu blândeţe – simţeai cum ocupă un loc special în viaţa ta şi că ţi-e bine.

Mai târziu, după ani, ne-am revăzut şi atunci am remarcat cu reală bucurie un lucru care e o piatră preţioasă pentru cel ce-o poartă şi anume: părintele Tudorel era acelaşi, dar şi descoperea că era de o discreţie debordantă unită cu o fidelitate greu de descris. Învăţam, după un oarecare timp iarăşi ceva de la el: să fiu şi mai mult al Bisericii, căci doar în ascultarea de ea se află reazămul credinţei şi temeiul faptelor bune; dragostea de Dumnezeu, de Biserică şi de Ierarh, era ,,treimea” părintelui Tudorel, pe care el o trăia cu bucurie şi realism!

Om, soţ, tată şi nu în ultimul rând, preot, păstor şi duhovnic, inimă bună cu roade bune, acesta a fost şi va rămâne părintele Tudorel – nu-1 putem asemăna cu nimic, deşi o putem face, dar îl putem cunoaşte prin toate, e prezent în sufletul nostru şi ne rămâne; peste timp, învăţător, îndrumător, împreună-rugător, împreună-lucrător în cele ale preoţiei şi cele ale administraţiei – părintele Tudorel nu a fost, ci este, pentru că şi-a onorat existenţa, munca, s-a onorat pe sine, i-a onorat pe cei din jur, i-a făcut pe toţi apropiaţi şi Domnului Dumnezeului nostru i-a adus, în orice împrejurare, rugăciune de mulţumire.

Pentru mine şi poate şi pentru ceilalţi părintele Tudorel este o vie mărturie a mulţumirii sufleteşti.

Pr. Mihai Gherghe, parohia Mavramol