Dogma Sfintei Treimi în gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae

DSCN6208„Fără existenţa unei iubiri desăvârşite şi veşnice nu se poate explica iubirea din lume şi nu se vede nici scopul lumii. Iubirea din lume presupune, ca origine şi scop, iubirea eternă şi desăvârşită între mai multe Persoane divine.”

Gândirea teologică a Părintelui Dumitru Stăniloae se articulează, în mod firesc, în jurul expunerii conţinutului despre învăţătura dogmei Sfintei Treimi.

Sfânta Treime este adevărul fundamental şi specific al religiei creştine, principiul existenţial creator şi proniator, comuniunea perfectă, temeiul întregii ordini cosmice.

Admiterea simplă a celor trei Persoane dumnezeieşti, fără încercarea de a explica originea Lor după analogia funcţiilor psihice ne permite să înţelegem semnificaţia principală a treimii Persoanelor, fără slăbirea distincţiei Lor personale.

Părintele Dumitru Stăniloae insistă asupra structurii trinitare pentru că, pe de o parte, un Dumnezeu monopersonal nu are comuniunea în Sine şi, pe de altă parte, o structură diadică este restrictivă  sau limitativă.

Formula triadică devine astfel o matrice de comuniune pe care noi încercăm să o actualizăm în misterul dragostei interpersonale.

Fiecare dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire, intratrinitară, pe de o parte, şi cu creaţia, pe de altă parte. Creştinismul se diferenţiază de celelalte religii  prin doctrina sa despre creaţie. Faptul că Dumnezeu-Treime este Creatorul a toate exprimă ceea ce cred creştinii despre Dumnezeu şi despre realitate. Creaţia este, în mod fundamental, dependentă de Dumnezeu-Treimea, în ceea ce priveşte existenţa, esenţa, forma şi funcţia ei.

Părintele Stăniloae reiterează înţelegerea personalistă a actului creaţiei; cu alte cuvinte, creaţia rezultă din dragostea interpersonală a celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, Care Se manifestă pe Sine ad-extra în energia creativă.

Astfel, întreg universul este o lumină. Dar lumina lui n-ar fi cunoscută, dacă n-ar exista conştiinţa umană. Lumea ar fi, în acest caz, o lumină fără rost, de unde reiese necesitatea accentului pus de părintele Stăniloae pe faptul că omul a fost creat după chipul Sfintei Treimi-Comuniune interpersonală, pentru a actualiza potenţialităţile acestei lumi, căci ea a fost creată într-un mod corespunzător capacităţii noastre de cunoaştere.

În ,,structura supremei iubiri” interpersonale a Preasfintei Treimi e dată nu numai unica posibilitate a creării altei forme de existenţă în favoarea unor alte persoane conştiente, libere şi iubitoare, ci şi unica posibilitate de a fi mântuite aceste persoane când ele, uzând rău de libertate, ies din legătura cu existenţa plenară, şi îşi diminuează şi îşi strâmbă în mod chinuitor existenţa.

Scăparea lor din această stare şi din moartea ca urmare a ei nu le-o poate aduce decât Sfânta Treime, prin una dintre Persoanele Ei, Dumnezeu Fiul Care Îşi asumă (împropriază firea) omenească, punând prin aceasta pe oameni în directă comunicare şi comuniune cu Preasfânta Treime, izvorul supremei şi neschimbatei iubiri interpersonale.

Când Părintele Stăniloae vorbeşte despre lumea înţeleasă ca ,,ό oίκουμένε”, el introduce ideea că Duhul Sfânt aduce energia divină în intimitatea conştiinţei umane şi produce o sensibilitate pentru Dumnezeu. Această sensibilitate îl conduce pe om spre îndumnezeire şi este  definită în relaţia sa întreită: cu Dumnezeu – ca o capacitate specială a sufletului de a-L percepe pe  Dumnezeu ca fiind diferit de lume; cu persoana însăşi – ca o accentuare a conştiinţei umane; şi, nu în ultimul rând, cu celelalte fiinţe – ca o umanizare intensă.

Un element aparte îl constituie faptul că, în toate punctele principale din gândirea Părintelui Stăniloae privind îndumnezeirea omului (incluzând antropologia, hristologia şi pnevmato-ecleziologia) leitmotivul sensibilităţii determinate în om de lucrarea unitară necreată a lui Dumnezeu-Treime este evident. Astfel se observă că: în aspectul antropologic al îndumnezeirii, Duhul Sfânt revarsă şi imprimă energiile necreate în creaţie şi în sufletul uman; în aspectul hristologic al îndumnezeirii, Ipostasul Duhului, unit cu Ipostasul Fiului pătrunde prin energiile Sale – care sunt, de asemenea, ale Fiului – natura umană asumată, făcându-Se pe Sine mai transparent prin ea; iar în aspectul pnevmato-eclesiologic al îndumnezeirii, Acelaşi Duh Sfânt lucrează în Biserică prin Taine şi ierurgii, manifestându-Şi energiile Sale necreate.

În rezumat, îndumnezeirea implică un dublu aspect: omul nu este destinat doar să se „dezindividualizeze” el însuşi, ci să şi personalizeze lumea. Numai prin om lumea poate deveni o „hristosferă” sau o „pnevmatosferă”.Hristos Se arată pe Sine, pe Tatăl şi pe Duhul săvârşind împreună cu El opera de ridicare a omenirii la comuniunea eternă cu Sfânta Treime, Care este ,,structura supremei iubiri”.

Părintele Stăniloae pune accent pe sensul ontologic al mântuirii, care derivă din comuniunea dintre Persoanele Sfintei Treimi. Căutarea ontologică a transcendenţei ultime pentru persoana umană dezvăluie existenţa unei Transcendenţe Personale Supreme, adică realitatea personală supremă revelată nouă în Persoana lui Iisus Hristos. Numai prin om, ca persoană,  poate coborî spiritual realitatea  tripersonală supremă, în ordinea naturii create.

Există o reciprocitate de infinită complexitate între toate  cele trei Persoane ale Sfintei Treimi şi aceasta le dă caracterul deplin personal. Dar există o reciprocitate specială între Fiul şi Duhul, care se reflectă în raportul lor cu lumea. Fiul Îl transmite prin Sine pe Duhul celor care cred în El. Dar şi Fiul este cunoscut abia prin Duhul de către cei ce cred. Duhul străluceşte din Fiul mai ales după Înviere şi la Cinzecime. Dar tocmai prin  aceasta faţa Fiului e făcută să  strălucească şi prezenţa Lui e făcută intens simţită prin Duhul, sau pe măsura împărtăşirii Duhului de către Fiul.

Astfel se poate spune că Fiul ne face accesibil pe Duhul şi în interioritatea lui dumnezeiească, sau prin Duhul cunoaştem pe Fiul şi urcăm la Tatăl în credinţă, în viaţă curată şi în rugăciune.

Prin realitatea Persoanei lui Hristos, venită în planul accesibil uman şi presând ca atare cu evidenţa ei asupra noastră, presează sau se revelează deplin Treimea însăşi. Hristos arată prin Sine pe Tatăl şi pe Duhul, săvârşind împreună cu ei opera de ridicare a omenirii la comuniunea eternă cu Sf. Treime, care este Ea însăşi structura comuniunii perfecte.

Numai în Treimea care este o unitate de Persoane neconfundate, caracterul de persoană este deplin asigurat. Persoana fără comuniune nu este persoană.

Dorinţa Părintelui Stăniloae de a explica distincţia dintre esenţă şi energii îl determină deseori să apeleze la experienţa similară întâlnită la nivel  uman în relaţiile interpersonale.

Părintele Stăniloae explică: ,,O fiinţă fără energii este o fiinţă inertă, în acelaşi fel în care o energie fără fiinţă este lipsită de coeziune”.

Tema unificatoare a Părintelui Stăniloae (sau leitmotivul esenţă-ipostasuri-energii) este evidentă şi în contextul eclesiologic. Lucrarea întregii Treimi asupra noastră prin Hristos cel întrupat, jertfit, înviat şi înălţat ne este atestată de Biserica în care ea se săvârşeste. Dumnezeu cel în Treime are putere peste toate, dar în mod deosebit Împărăţia Lui este Biserica, în care oamenii Îl recunosc ca Tată, fiind uniţi cu Fiul în Duhul Sfânt.

În Sfânta Treime, Fiinţa lui Dumnezeu este trăită de Tatăl ca sursă supraesenţială şi ca plinătate a existenţei prin excelenţă. Din acest motiv, El nu poate fi înţeles separat de Fiul, Căruia Tatăl îi oferă „toată existenţa supraexistentă a Sa”. Fiul primeşte această abundenţă infinită a Fiinţei Tatălui şi Se bucură de plinătatea existenţei ca lumină. Bucuria cu care Tatăl Se uită la Fiinţa Sa dată Fiului, asumată şi apoi înapoiată de către Fiul, este Duhul Sfânt, care, de asemenea, este purtătorul Fiinţei Tatălui.

Astfel, comuniunea eternă după care aspirăm îşi are originea şi împlinirea în comuniunea şi deofiinţimea eternă ale Persoanelor Treimice.

Raluca Ene,

studentă, anul III, Teologie Asistenţă socială