,,Bucură-te, Sfântă Cruce, păzitoare a creştinilor!”

agios_konstantinosÎn ziua de 6 martie a fiecărui an, în calendarul Bisericii Ortodoxe este prăznuită „Aflarea Sfintei Cruci”. Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în anul omagial închinat cinstirii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ne propune o aprofundare a tot ceea ce este legat de cei doi sfinţi împăraţi „întocmai cu apostolii”. Sărbătoarea ,,Aflării Sfintei Cruci” are legătură cu pelerinajul făcut de Sfânta Elena la Ierusalim.

La o vârstă venerabilă (aproximativ 80 de ani), Sfânta Elena a inaugurat practica pelerinajelor în Ţara Sfântă, pentru a cinsti locurile în care Mântuitorul Hristos Şi-a petrecut viaţa. Tradiţia spune că ea ar fi avut un vis care îi poruncea să meargă la Ierusalim şi să aducă la lumină locurile sfinte îngropate şi date uitării „de către cei nelegiuiţi”. A venit la Ierusalim în primele luni ale anului 327. A găsit Ierusalimul pustiu şi fără pază. Dorinţa cea mai mare era să găsească Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos. Împreună cu Episcopul Macarie al Ierusalimului a căutat, cu cinstea cuvenită, doritul Lemn făcător de viaţă, cu linişte, cu rugăciune, post şi îndelungă-răbdare. Pe locul răstignirii Mântuitorului era ridicat un templu păgân, care, la porunca Sfintei Elena, a fost dărâmat. După căutări şi săpături minuţioase a scos la iveală „mormântul înălţat Domnului, iar în jurul lui trei cruci dărâmate, şi cuie, şi totodată şi titlul scris cu litere ebraice, greceşti şi latineşti Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor”. Episcopul Macarie al Ierusalimului, „prea înţelept şi cu totul dumnezeiesc, a atins cele trei cruci, cu rugăciuni fierbinţi, de o femeie de neam bun, care era bolnavă de multă vreme şi s-a cunoscut puterea crucii mântuitoare, căci aceasta, îndată ce s-a atins de trupul femeii, a înlăturat acea boală grea şi a arătat-o sănătoasă”. Ziua de prăznuire a acestui eveniment, „Aflarea Sfintei Cruci”, este trecută în calendarul creştin pe 6 martie. Pelerina Egeria afirma că aflarea Sfintei Cruci a avut loc în aceeaşi zi în care s-a sfinţit Biserica Sfântului Mormânt, adică la 13 septembrie 335. Se pare că, la început, „Aflarea Sfintei Cruci” şi „Înălţarea Sfintei Cruci” au fost sărbători prăznuite împreună. În decursul timpului ele s-au separat şi au fost serbate la date diferite, aşa cum, de altfel, le găsim încă până astăzi în toate Bisericile creştine. Astfel, pe când ,,Înălţarea Sfintei Cruci” se sărbătoreşte pretutindeni (inclusiv la catolici) la 14 septembrie, „Aflarea Sfintei Cruci” e sărbătorită în Biserica apuseană la 3 mai: Inventio Sanctae Crucis, sărbătoare care asociază cultul Crucii cu Festivităţile pascale, fiind la originea aniversării anuale a sfinţirii bazilicii Sfintei Cruci din Roma. Această bazilică a fost ridicată de Sfânta Elena în amintirea Sfintei Cruci mântuitoare, care se arătase pe cer împăratului Constantin înainte de lupta cu Maxenţiu din anul 312. La abisinieni şi în Biserica din Alexandria, „Aflarea Sfintei Cruci” se serbează la 4 mai, iar la copţi şi la arabi la 6 martie. Ca o reminiscenţă a vechii sărbători a „Aflării Sfintei Cruci” (de la 6 martie), trebuie privită în calendarul ortodox de azi Duminica a treia din Păresimi, numită a Sfintei Cruci, cu toate că în calendarul ortodox „Aflarea Sfintei Cruci” este trecută şi în ziua de 6 martie.

Pe locul unde a fost găsită Sfânta Cruce Sfânta Elena a ridicat o biserică pe o temelie circulară numită Anastasis (,,Învierea”), a cărei formă a fost păstrată în reconstrucţiile care au urmat în decursul istoriei. Bazilica Învierii a fost sfinţită în anul 335, în prezenţa lui Constantin cel Mare. Această construcţie întrecea în măreţie toate edificiile constantiniene din Palestina. Ansamblul arhitectural consta dintr-o bazilică cu cinci nave, construită din piatră cioplită, cu acoperiş în şarpantă şi cu pereţii interiori placaţi cu marmură colorată, prevăzută spre est, unde se afla intrarea, cu un atrium cu patru portice. Spre vest, bazilica se prelungea cu un alt atrium care făcea legătura cu rotonda ce închidea grota cu mormântul lui Hristos. Rotonda constituia partea cea mai importantă a complexului, fiind prevăzută în interior cu un rând circular de coloane. Din ansamblul arhitectural constantinian, care a continuat să existe până în secolul al XI-lea, n-au mai rămas decât câteva coloane şi un fragment din zidul rotondei.

În Ţara Sfântă, împărăteasa a mai ridicat două biserici: una la peştera din Betleem, unde S-a născut Mântuitorul Hristos, cealaltă pe Muntele Înălţării Domnului la ceruri. După unii istorici, împărătesei Elena i se atribuie şi construcţia unei biserici pe malul lacului Ghenizaret, în punctul unde se crede că Mântuitorul a săvârşit minunea înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti, pentru a hrăni mulţimea adunată care asculta cuvintele Sale (Mt. 14, 14-22). Spre deosebire de celelalte bazilici, aceasta avea trei nave cu planul în formă de T, prezentând o deosebită importanţă pentru răspândirea în timp şi spaţiu a bazilicii cu transept, singura de acest tip pe teritoriul Palestinei.

Este de remarcat că în pelerinajul pe care-l săvârşea, Sfânta Elena se înarma cu post, rugăciune şi nevoinţă duhovnicească, pentru ca Dumnezeu să-i ajute şi să ducă la împlinire misiunea propovăduirii Evangheliei Domnului Iisus Hristos. În fiecare dintre locurile sfinte vizitate a adus rugăciuni aprinse pentru reuşitele fiului ei, Augustul, şi pentru nepoţii ei, Cezarii, în guvernarea Imperiului Roman. Faptele ei pioase şi pline de bunăvoinţă aveau ca scop „răscumpărarea greşelilor, sporirea susţinerii publice şi obţinerea sprijinului divin pentru dinastia constantiniană”.

Numele dat de către Biserică, „cei întocmai cu apostolii”, Sfinţilor Constantin şi Elena, spunea Sfântul Antim Ivireanul arată că „pilda lor şi creştinătatea lor au făcut pre toţi supuşii lor creştini, şi acei ce n-au putut să o isprăvească desăvârşit toţi apostolii cu propovăduirea, fiştecarele unde i s-a dat soarta, au isprăvit cei doi, cu poruncile ce au dat în toată lumea şi au întins numele lui Hristos şi credinţa, cât iaste întins pământul şi lumea” (Sfântul Antim Ivireanul, Didahii, Ed. Minerva, 1983, p. 73).

Pr. dr. Mihai Roşu,

Parohia „Sfântul Gheorghe”, Tecuci