Înmormântarea, în spaţiul nostru creştin, face parte din viaţa noastră spirituală, din viaţa noastră socială, şi de cele mai multe ori, ea este trăită la o intensitate maximă. Dovadă stau în acest sens numeroasele rânduieli şi slujbe, legate de înmormântare, prezente atât în lăcaşul bisericii cât şi în cel al familiei.
Cultul morţilor presupune o diversitate şi o anume trăire pline de implicaţii social-culturale: mormântul, sicriul, pomana, hainele mortului, alimentele folosite, modul de preparare a lor, monumentul funerar ş.a.
Aşa de mult s-a înrădăcinat la noi tradiţia sacră ca cel adormit să fie înmormântat, încât considerăm că altă formă de a ne despărţi de cei dragi nici nu poate fi gândită.
Faptul că nu ne distrugem morţii, faptul că nu căutăm să ştergem cât mai repede urmele celui care până mai ieri ne-a fost tată, frate ori bunic demonstrează ataşamentul pe care noi, ca popor îl avem, pe de o parte faţă de aproapele nostru şi pe de alta faţă de Predania Bisericii.
Forme de practici funerare la alte religii
Dacă ne referim la practicile funerare prezente în cadrul civilizaţiilor, încă din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre, de pe întreg mapamondul, întâlnim, alături de înhumare, incinerarea, antropofagia şi lista poate continua.
O importanţă deosebită a avut-o, dintru început, practica înhumării celor adormiţi.
„Cercetarea primelor urme ale religiilor, a fost dedicată mereu mormintelor”, mărturiseşte Francesco Fedele1.
Obiceiul înhumării în peşteri era foarte răspândit în preistorie, fiind atestat în Mesopotamia, Europa Occidentală, nordul Mării Negre, Marea Caspică, Rusia Meridională, coastele de nord ale Africii, până în Asia Centrală. Această practică a înhumării arată faptul că oamenii acelor timpuri conştientizau ideea de moarte, arătând respect şi grijă faţă de cei adormiţi, fapt ce demonstrează o conştiinţă complexă şi credinţa într-o viaţă viitoare2.
Dacă vorbim de antropofagia funerară, pentru aborigenii din Australia există un întreg aparat de rituri speciale, necesar pentru a îndepărta sufletul de trup, atunci când trupul şi-a dat ultima suflare.
„Astfel se explică ritul atât de obişnuit al antropofagiei funerare; carnea defunctului este consumată pentru că se consideră că adăposteşte un principiu sacru, adică tocmai sufletul. Pentru al extirpa definitiv, carne este topită, fie prin expunerea la căldura soarelui, fie prin acţiunea focului artificial. Sufletul îşi ia zborul odată cu scurgerea lichidelor. Dar mai rămâne ceva din el în osemintele uscate. De aceea şi ele sunt folosite ca obiecte sacre sau ca instrumente magice; iar atunci când se urmăreşte eliberarea completă a principiului pe care-l tăinuiesc, sunt mărunţite”3.
Dacă ne referim la incinerare, aceasta încă se mai practică la hinduşi, în afară de cazuri excepţionale, atunci când defunctul este considerat o persoană deosebit de sfântă sau când este un copil de vârstă fragedă4.
Practicile funerare amintite mai sus respectă preceptele religiilor de care aparţin; în acel context ele nu sunt o practică deviantă5, ci fac parte din structura existenţial-spirituală a comunităţilor care împărtăşesc aceleaşi valori religioase, aşa cum în spaţiul nostru religios este reprezentativă înmormântarea.
Învăţătura ortodoxă
despre respingerea incinerării
Incinerarea este privită de către noi ca o îndepărtare şi înstrăinare a noastră faţă de cel ce ne-a părăsit din această lume. Atunci când îi îngropăm pe cei adormiţi, în cimitirele noastre, aproape de casele noastre, practic în cadrul aceluiaşi spaţiu existenţial, mărturisim că ei au rămas în continuare în Biserică, sunt alături de noi în rugăciuni, în pomeniri, în lupta noastră pentru a dobândi mântuirea.
Biserica ne învaţă că trupul omului este templul lui Dumnezeu, în care locuieşte Sfântul Duh, precum zice Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 3. 16-17; 6, 19); se cuvine ca trupul să fie cinstit şi îngrijit şi după despărţire lui de suflet, iar nu ars ca un lucru netrebnic. Ca pildă vie avem pe Mântuitorul, Care a fost îngropat şi a stat în sânul pământului trei zile, făcându-Se „începătură celor adormiţi” (I Cor. 15, 20). Sfintele Moaşte sunt o mărturie vie a cinstirii pe care noi o dăm trupurilor şi a darurilor minunate, pe care harul lui Dumnezeu le aşează în trupurile celor ce I-au bineplăcut lui6.
Dar în tradiţia noastră, în societatea noastră românească, nu numai că nu-i incinerăm pe cei adormiţi, dar nici obiectele de care ei s-au slujit în această viaţă nu le distrugem; nu dăm foc la hainele, la casa sau la cărţile de care el s-a folosit, ci le păstrăm cu pioşenie spre amintirea celui adormit sau le împărţim celor care au nevoie de ele. Dacă ne incinerăm strămoşii nu mai au sens nici istoria, nici chiar casele sau muzeele memoriale. În această ordine de idei, civilizatia noastră ar deveni una de unică folosinţă; ar însemna că totul din jurul nostru devine o ,,sahară” cenuşie, iar noi am face parte dintr-o ,,civilizaţie a cenuşei”, dintr-o civilizaţie ,,a prafului purtat de vânt”.
Înhumarea celor adormiţi mărturiseşte veşnicia, mărturiseşte învierea, iar incinerarea ne duce cu gândul la dispariţie, la anularea totală a persoanei, la negarea ei, în definitiv la dispariţia istoriei.
Biserica este cea care păstrează şi dă identitate unei comunităţi, iar identitatea noastră se păstrează şi prin felul în care noi avem grijă de cei adormiţi.
Cum poţi să dai foc unei persoane care se odihneşte, care doarme, aşa cum mărturiseşte Biserica?
Cum poţi să transformi în cenuşă persoana care până mai ieri ţi-a zâmbit, te-a iubit, te-a ajutat şi s-a rugat împreună cu tine?
Avem nevoie să fim vindecaţi de boala singurătăţii! Atunci când suntem împreună, atunci când suntem în comuniune, când suntem în Biserica lui Hristos, suntem unii pentru alţii şi gândurile noastre nu se pot îndrepta spre incinerare.
Hotărârea de a-ţi fi incinerat trupul presupune un refuz de a mai fi împreună cu cei dragi. Este un gest care separă, care îndepărtează. El apare din lipsa unei trăiri autentice şi reale a valorilor noaste spirituale.
De multe ori se afirmă că predaniile Bisericii fac parte dintr-un set de obligaţii depăşite din punct de vedere social, şi chiar în unele cazuri anoste, iar incinerarea ar fi mult mai convenabilă şi mai confortabilă.
Cel ce hotărăşte să fie incinerat, precum şi familia lui trăieşte o dramă pentru că ei nu se regăsesc în ritmul societăţii, nu rezonează cu spaţiul social în care vieţuiesc.
Se cuvine dar să ne apropiem cu înţelepciune faţă de cei ce trăiesc astfel de drame.
Înclin să cred că cei care recurg la astfel de gesturi nu o fac din rea voinţă sau din indiferenţă ci, de cele mai multe ori, din faptul că în fiinţa lor lipsesc acele reflexe spirituale specifice spaţiului nostru românesc. La acesta se poate adăuga şi o neimplicare a noastră mai conştientă în evitarea acestor situaţii.
Orice instituţie se conduce după anumite norme şi principii, care în cazul Bisericii noastre poartă denumirea de pravile, canoane, rânduieli sau predanii. Rânduielile Bisericii sunt respectate, în societatea noastră modernă, nu dintr-o teamă administrativă sau din frica că vom fi amendaţi sau arestaţi, ci ele sunt urmate pentru că fac parte din fiinţa noastră, fac parte practic din viaţa noastră de zi cu zi; ne regăsim în ele şi fără ele viaţa noastră nici nu poate fi definită.
O necesară precizare
Acest articol nu se doreşte a fi o judecată inchizitorială a unei persoane care recurge la asemenea gesturi, ci un îndemn la respectarea tradiţiilor noastre, care ne conduc pe calea mântuirii şi care, din punct de vedere social, ne dau identitate, stabilitate, credibilitate, perenitate în istorie.
Este un demers prin care afirmăm că respectarea valorilor noastre religioase nu este o povară pentru societatea modernă, ci ne descoperă acele comori de care avem nevoie, pentru a exista cu adevărat!
Pr. lect. dr. Ovidiu Soare,
Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie
a Universităţii ,,Dunărea de Jos”- Galaţi
1 Francesco Fedele, Religiile în preistorie, în Giovanni Filoramo (coord), ,,Istoria religiilor”, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 32-33.
2 Luigi Cagni, Religia Mesopotamiei, în Giovanni Filoramo (coord), ”Istoria religiilor”, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 114.
3 Emile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, Editura Polirom, Iaşi, 1995, p. 225.
4 Stefano Piano, Hinduismul, Practica religioasă, în Giovanni Filoramo (coord), ,,Istoria religiilor”, vol. IV, Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 149.
5 Devianţa este considerată de către sociologul Maurice Cusson ca fiind ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă, riscă să trezească din partea lor reprobare sau sancţiuni – Maurice Cusson, Devianţa, în Raymond Boudon, „Tratat de sociologie”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 461.
6 ***, Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 301-302.