Tradiţii, obiceiuri româneşti şi creştine privind apărarea de boli

,,…Toate bolile

au ca origine  păcatele?

Nu toate bolile,

ci cea mai mare parte.

Sunt unele boli care se nasc

din trândăvie, lăcomie, necumpătare, lene şi altele.”

(Sf. Ioan Gură de Aur)

9672558Potrivit DEX, tradiţia desemnează ,,ansamblul de concepţii, de obiceiuri, de datini şi de credinţe care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri sociale sau naţionale şi care se transmit (prin viu grai) din generaţie în generaţie, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică”, iar  obiceiul este ,,deprinderea individuală câştigată prin repetarea frecventă a aceleiaşi acţiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obişnuinţă”.

Potrivit cuvântului Sf. Ioan Hrisostom, Tradiţia Bisericii Răsăritene vede în suferinţă, în durere, o consecinţă negativă a căderii în păcat, îngăduită de Dumnezeu ca o pedagogie spirituală. Aşadar, suferinţa este preţul pe care trebuie să-l plătim  pentru mântuirea noastră.

După călcarea cu bună ştiinţă şi voie liberă  prin gând, faptă, cuvânt a voinţei lui Dumnezeu, omul a fost judecat de propria-i conştiinţă, s-a tulburat în sine şi a fost acaparat de dureri  trupeşti, dar mai ales de mustrări  morale, care l-au făcut astfel să cunoască boala. De aceea a căutat, încă după căderea în păcat, să-şi uşureze sau să vindece această suferinţă produsă de păcat. A avut la îndemână creaţia lui Dumnezeu, lumea vegetală, pe cea animală, din care şi-a extras leacurile necesare ameliorării suferinţelor trupeşti.

Prin viu grai şi mai apoi în scris, au fost transmise informaţiile despre tratamentele utilizate din moşi-strămoşi şi ne-au parvenit nouă ca o zestre  a trecutului, zestre bine păstrată şi  cercetată astăzi.

Înţelepciunea populară creş-tină românească a păstrat, a adunat de-a lungul secolelor o zestre considerabilă a leacurilor şi buruienilor de leac. Cânepa era folosită  ca infuzie, din foile ei se obţinea ceai utilizat în cazul insomniei şi al reumatismului; icrele (menţinerea trombocitelor) erau folosite de cei cu nervii slabi, dar contraindicate persoanelor hipertensive, cu gută, reumatism, cu început de apoplexie; lipitorile verzi erau folosite în cazul congestiilor cerebrale etc; lutul, argila albă se folosea drept cataplasmă în pneumonii, nevralgii, reumatism, varice, dezintoxicarea tractului intestinal, împotriva durerilor de cap, de măsele; tămâia se foloseau pentru astuparea măselelor găunoase; smirna fo-losită în tinctură, dizolvată în apă curată, curăţă petele de pe obraz; untdelemnul e bun pentru piatra la ficat-câteva linguri pe zi băute curat sau în amestec cu zeamă de lămâie; copiilor mici li se fac clisme cu ulei curat; se ung rănile, se potolesc arsurile la stomac, este folosit de cei muşcaţi de şarpe; zăpada  se foloseşte la frecarea degerăturilor, nevralgiilor pentru 3 minute, după care se usucă pielea  şi se masează locul câteva minute; zăpada înlocuieşte gheaţa din pungă şi se pune pe inima bolnavului; laptele cucului, este o buruiană otrăvitoare  cu al cărei suc se ard negii; usturoiul vindecă bolile de plămâni, alungă viemii intestinali, vindecă tusea, uşurează hipertensiunea, creşte imunitatea organismului la răceli. Pentru pemfigus se folosea osânză de porc fiartă cu smirnă; fracturile se legau cu atele şi pânză; pâinea cu vinul sau ceapă strivită cu vin se folosea pentru oblojirea scrântelilor; hepatitele se tămăduiau folosindu-se procedeul tăierii sub limbă pentru eliminarea ,,sângelui rău”; conjuctivitele, răcelile, guturaiul se tratau şi continuă să se trateze cu ceaiuri, extracte din plante etc. Astăzi asistăm, din ce în ce mai mult, la reînvierea vechilor obiceiuri, tradiţionale, de tămădui-re a bolilor (tratamente naturiste, homeopatice, acupunctură etc.) pe care nu le putem ignora, mai ales în condiţiile actuale când motivele economice ne determină să ne întoarcem la remediile bunicii, ci este  de preferat să le administrăm sub atenta supraveghere a unor specialişti.

Se caută şi introducerea unor tehnici occidentale (biorezonanţă, tratamente tradiţionale chinezeşti etc.), străine de tradiţia şi cultura noastră.

Din prezentarea aceasta succintă vedem că, încă de la apariţia creştinismului, în concordanţă cu tradiţii mai vechi, creştinii au recurs la mijloacele terapeutice medicale din vremea lor.

Sunt cunoscute, de asemenea, vieţile şi faptele unora dintre primii medici creştini, cum ar fi Sf. Ap. şi Evanghelist Luca. Eusebiu de Cezareea vorbea despre Alexandru Frigianul din Galia, Zenobius-preot şi medic din Sidon, Tiberias, chiar episcop. Vasile al Ancirei este prezentat de Fer. Ieronim. Sunt ştiri şi despre Teodot-episcop şi medic în Laodiceea, Ioan al Trimitundei în Cipru, patriarhul Teodosie în Siria etc. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi au studiat şi au practicat medicina: Sf. Grigore de Nyssa, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Vasile cel Mare care a şi înfiinţat sistemul instituţiei sociale-,,Vasiliada”, Sf. Isidor Pelusiotul, Sf. Fotie Patriarhul, Meletie Monahul, Sf. Ioan Gură de Aur, care a deschis în secolul al V-lea mai multe spitale la Constantinopol etc. Principiile hipocratice, galenice au fost adoptate în secolul al III-lea d.Hr. de medicina creştină. Aşadar, medicina devine mijloc al exprimării iubirii faţă de semeni, mijloc îmbrăţişat de medici de carieră, dar şi de clerici (monahi, preoţi, episcopi, patriarhi).

Vindecarea  apare ca o datorie pe care omul o are: ,,…Cel ce este bolnav şi îşi cunoaşte boala trebuie să ceară tămăduire”, spune Sf. Isaac Sirul în ,,Cuvinte despre nevoinţe”. Lupta pe care omul o poartă cu neputinţele trupeşti în faţa bolii, cu boala însăşi, face parte din lupta pe care o poartă cu puterile întunericului. Vindecător al bolilor trupeşti şi sufleteşti, Domnul Hris-tos, Cel Care a venit printre oameni şi a cunoscut suferinţele lor cauzate de păcate, de boli şi Care le-a arătat atitudinea pe care trebuie să o aibă şi în faţa uneia şi a celeilalte, este Doctorul (Mt. 9,12; Mc.2,17; Lc. 7,31). El este ,,Doctorul sufletelor şi al trupurilor”, El a purtat suferinţele şi bolile noastre (Mt. 8,16-17; Is. 53,5; Mt. 12,10; Lc. 6,7; Mc. 3,2). La fel este prezentat şi de scrierile patristice, în care vedem că Hristos a venit să-l vindece şi să-l mântuiască pe om întreg, trup şi suflet.

Harul vindecător şi sfinţitor a    fost dăruit de Domnul Hristos Sfinţilor Apostoli şi ucenicilor acestora, din generaţie în generaţie, aceştia devenind taumaturgi (ex. Sf. Ioan Rusul, Sf. Nectarie Taumaturgul etc). Pornind de la exemplul Mântuitorului şi al Sf. Apostoli, al sfinţilor taumaturgi, care au vindecat mulţi bolnavi, au apelat la terapeutica religioasă sau la medicina profană, căreia însă i-a dat un sens duhovnicesc.

Dintre terapiile religioase de vindecare, amintim de rugăciune, pe care credinciosul o face pentru semenii săi şi care este  recomandată de Sf. Ap. Pavel tuturor (Gal. 6, 2). Credinciosul poate fi mântuit prin rugăciunea stăruitoare a semenilor, aşa cum arată şi pilda slăbănogului (Mt. 9,2; Mc. 2,5; Lc. 5,20). Creştinul are datoria să se roage pentru propria mântuire, tămăduire, dar şi pentru cea a semenilor, deoarece această rugăciune este a întreg Trupului lui Hristos (I Cor. 12, 27; I Ioan 4,12; 4,16; Iacov 5,16).

Rugăciunea credinciosului este dublată de cea  sfântului (Iac. 5,16). Vieţile sfinţilor sunt pline de exemple referitoare la persoane care s-au tămăduit prin  mijlocirea sfinţilor. Ne rugăm acestora ca unor mijlocitori, rugători, ca unora care au puterea de a vindeca, fiind îndumnezeiţi  prin har. Ca purtător al energiilor divine, sfântul împărtăşeşte vindecare celor care se ating cu credinţă de trupul sau de veşmintele sale (ex. Sf. Ioan Rusul, Sf. Nectarie, Sf. Mc. Filofteia, brâul Maicii Domnului etc.). Chiar după ce primesc vindecare, sfântul continuă să se roage şi să împărtăşească tuturor harul dumnezeiesc, direct sau indirect, prin mijlocirea sfintelor moaşte, a icoanelor. Ţara noastră este binecuvântată din acest punct de vedere, cu biserici ce adăpostesc sfinte moaşte, icoane făcătoare de minuni, devenind oaze de spiritualitate şi de pelerinaj, unde mulţi credincioşi îşi găsesc tămăduirea.

Unită cu rugăciunea, o altă practică de punere în lucrare a harului divin, este ungerea cu untdelemn sfinţit prin Taina Sfântului Maslu. Această practică apare  în multe vindecări săvârşite de Sfinţii Apostoli (Mc. 6,13; Iac. 5,14-15) şi de urmaşii acestora (v. Calinic-Viaţa Sf. Ipatie).

Şi apa poate deveni purtătoare de energie vindecătoare prin puterea Sfântului Duh. Ea este băută, turnată pe trupul bolnav, sau pusă sub formă de cataplasme. Harul vindecării  lucrează şi prin punerea mâinilor (Mc. 16, 18) însoţită de rugăciune.

Mijloc tradiţional de vindecare este şi semnul Sfintei Cruci, care reprezintă biruinţa lui Hristos asupra morţii şi a bolii. Puterea vindecătoare a semnului Sfintei Cruci este arătată la slujbele din ziua Înălţării Sfintei Cruci, fiind numită ,,doctorul bolnavilor” şi prefigurată de şarpele de aramă înălţat în pustiu de către Moise, ca remediu  împotriva muşcăturii şerpilor (Num. 21, 6-9).

Terapeutica religioasă cunoaşte şi un alt mijloc de vindecare, şi anume exorcismul.  Sfinţii Părinţi au arătat că la originea unor boli stă lucrarea demonică, manifestată direct sau indirect. Medicina modernă explică  ştiinţific para-lelismul între posedare şi boală. De aceea, minunile săvârşite de Mântuitorul (vindecări de boli) vizau mai întâi curăţirea sufletului şi iertarea păcatelor.

Din succinta prezentare, înţelegem că Mântuitorul este Cel Care îl va restabili pe om, nestricăcios, nemuritor, cu o sănătate perfectă, definitivă, odată ce, şi sufletul, a primit deplinătatea harului divin. Trupul şi sufletul vor fi îndumnezeite la Judecata de Apoi. Din cele expuse putem concluziona, fără a folosi cuvinte deşarte, că prin toate aceste metode ale ei Ortodoxia este ştiinţa vindecării.

Prof. Mihaela Ara Picoş