Cuvântul scris cere multă smerenie și mai multă participare la complicatele aspecte din viața personală, familială și comunitară, nu doar emoțional, sentimental, conjuctural ori profesional.
Este mai curând pregătire de sine, în interior, o aplecare liberă spre sursa inepuizabilei școliri la cei mai simpli, mai disponibili, tainici şi prietenoși sfetnici din lumea iubirii prin faptă și a mântuirii de superficialitatea actelor de „ochii lumii“ ori, și mai grav, pentru propria vizibilitate într‑o atmosferă a virtualului impersonal și amăgitor!
A scrie cuvinte sau a afișa imagini mai ales din tainica lucrare a rugăciunii personale ori comunitare este un non‑sens!
A aprecia faptele altora sau, dimpotrivă, a le comenta ori expune de la distanța sufletească ori personală înseamnă izolarea în tine însuți ori expunere de sine. Este cam același fapt! De aici înțelegem cât de mult ne lipsesc exercițiile comunicării directe cu Domnul și sfinții în suflete, în noi și între noi!
De cele mai multe ori, însă, am uitat de modelul viu în orice făptuim, igorând atenționare blândă a Domnului: „Fără de Mine nu puteți face nimic“ (Ioan XV, 5). Cu Domnul, Persoană luminoasă și luminătoare tainic și concret în același timp, realizăm șansa pasului decisiv: „Toate le pot în Hristos, Cel care mă întărește cu putere“ (Filipeni IV, 13).
Tot atât de important ești Dumitale, iubite frate, iubită soră, în demersul făpturii comunitare, de la om la om, de la creștin la creștin, de la frate la frate, și, tot așa, fără de încetare. Parcursul începe în gând, trece în „moara“ deliberărilor lăuntrice, se zbate de „stâncile“ rezistenței la bine, renunță, încearcă, „bate“ la multe „uși“ închise, tot lăuntric și, în final, doar pentru cei ce știu să piardă permanent partida eului atotsuficient, află pe Cineva la „ușa“ inimii, Domnul: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine“ (Apocalipsa III, 20).
Din această luptă lăuntrică se nasc unele proiecte cu deschidere spre cuvinte potrivite pentru fapte bune, semenilor oferite!
Lucrările comunicării de fapte prin cuvinte sunt și mai complicatate, în contextul mijloacelor de comunicare ale contemporaneității, eficace și atractive, de altfel utile, până la un anume loc între realitate și ficțiune. Ecranele sunt mult mai eficiente în exercițiul vieții noastre, dar sunt și lipsite de prezențe reale, pozitive, dorite, așteptate și prietenoase.
Din ce în ce mai puțini rămânem ancorați și în profunzimea gândului înrădăcinat în comorile experiențelor vieții, ca și apa din fântânile nesecate, chiar în cea mai cumplită secetă. Gândul dospit în „covata“ inimii, copt în „cuptorul“ trăirii cu folos pentru semeni, se așează în „raftul“ spiritualității, credinței și culturii doar când procedăm „ca la carte“! Așa s‑a dezvoltat umanitatea catedralelor, muzeelor, universităților, mănăstirilor și „gurilor“ de rai ale frumuseții, tihnei și conviețuirii pașnice în toată lumea.
Lunga pledoarie pentru cuvântul scris cu atenție, responsabilitate și dispobilitate este și o modalitate de recunoștință pentru faptele izvorâte din rugăciuni, din lupta cu ispitele și păcatele, din biruințele iubirii când am depășit patima invidiei, urii și judecării pripite și neatente a aproapelui.
Concret, apare cu greu, cu dificultăți, cu unele erori, un nou număr al revistei noastre eparhiale „Călăuză ortodoxă“!
A atins pe două luni, iunie și iulie, numerele 451 – 452. Urmează îndată numărul 453. Nu este nici mult, nici puțin astăzi!
Poate pentru unii dintre noi este un act de prisos, depășit și neinteresant! Poate însă pentru puțini astăzi și cu siguranță pentru un necunoscut de noi „mâine“! Este mult mai mult, mai util și mult mai edificător, măcar pentru ceea ce numim „memoria faptelor“!
În Biserică, în țară, în lume, fără memoria vie a faptelor comunitare lipsim viața de firescul unei comunități din neam în neam!
„Călăuza ortodoxă“ este, de fapt, un ghid destul de accesibil de la Biserică spre noi și viceversa! Este o memorie a faptelor comunitare într‑o „cheie“ mult mai simplă și mai convingătoare, deoarece în texte și în imagini suntem împreună, la bine și la greu, mereu în „corabia“ mântuirii, inclusiv din perspectiva unei reale schimbări a orientărilor omenești, doar pe orizontală.
Pe verticală, faptele au o altă valoare, lumină și utilitate.
Să revenim! Care ar putea fi lumina din aceste relatări redate, prin scris, unii – foarte puțini! – din suflet și inimi, cu cerneală și pe hârtie, apoi la tipografie și, de aici la „brutăria“ cuvântului bun ca și „pâinea bună“!
Mai întâi:
-
Miracolul din inimile tulburate prin viețuirea secularizată îl reprezintă pelerinii, la peste 30 de ediții de pelerinaj, spre darul Preasfintei Treimi, în „Catedrala cu vitralii foșnitoare“ a Mănăstirii Buciumeni, mereu peste 1.500 de elevi din peste 60 licee ale județelor Galați și Brăila.
Relatările tinerilor cuminecați cu Dumnezeieştile Sfinte Taine, la Sfânta Liturghie, arată de ce „Izvorul cel fără de moarte“, Hristos Domnul, adapă sufletele, încălzește inimile și deschide brațele fraternității din familie, din școală, din biserică, din popor, din lume! Citiți‑le cu inima!
Vă veți regăsi în iubirea propriilor copii, „comorile“ familiei creștine! Este omagiul dânșilor pentru preoți, pentru părinți, pentru școală!
-
Iubirea vie, personală, izvor de viață și medicament matern în încercări izvorâtoare de bucurie, în necazuri, este Maica Domnului.
Postul Sfintei ei adormiri devine timp sfințit prin miraculosul ei pelerinaj, din Icoana făcătoare de minuni de la Sfânta Mănăstire „Adormirea Maicii Domnului“ de la Adam.
În peste 150 de comunități, cu opt privegheri, urmate de Sfintele Liturghii, prin care noaptea vieții devine „ziua Învierii“ din tristețe, singurătate, boală și necazuri, reprezintă mult mai mult decât un obicei, un ritual, o slujbă.
Aici se arată familia în rugăciune, în comuniune, în bucurie, în pace și în iubire fraternă. Parcurgeți relatările și intrați dincolo de cuvinte în duhul iubirii de mamă cerească, prelungit în brațele calde ale mamei fiecăruia!
-
Icoane „vii“ de pe pământ pe „cerul iubirii“ milostive a Domnului pentru familia de astăzi, sunt cele 16 Sfinte Femei Românce din calendar și de acolo, în inimile, în viața și, în trăirile mamelor, eroinele vieții, fără de care nici acasă nu‑i acasă, nici la școală nu‑i la școală și nici la biserică nu‑i biserica vie!
Este suficient să ne raportăm nu la relatări tardive de presă, ci la emoționantul moment al întâlnirii pe viu, în Sfintele Moaște a mamei Sfântului Dometie, Sfânta Filotimia, la Mănăstirea Râmeț, în 6 iulie a.c., ziua proclamării canonizării locale și să o regăsim în ochii înlăcrimați ai celor 8 copii din cei 12, pe care i‑a îngropat pe pământ și care, ca îngeri, au întâmpinat‑o în Cer! Ce mame sfinte au românii!
Dar Mama mamelor Țării Românești, Sfânta Maria Brâncoveanu? Parcurgeți nu doar imagini și cuvinte omenești izvodite la sorocul proclamării canonizării locale de la ctitoria-necropolă, acum însă aşezate şi în raclă, împreună cu prinții ei, fiii martiri Ștefan și Matei, și în inimile noastre ale tuturor celor ce credem: „Că a murit creștin Brâncoveanu Constantin“ pentru credință, pentru neam, pentru noi, în vecii vecilor.
Peste toate acestea se așterne iubirea reginei sufletelor noastre în icoana de mamă a neamului, Sfânta Maria Doamna!
† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos