Şi de această dată, Sărbătoarea Învierii ne‑a ridicat din starea oboselilor, singurătății, suferințelor, necazurilor şi limitărilor la setea de ieșire din întunericul lăuntric ce ne împedică a ne vedea fața către față. Deși afară e noapte, la miezul ei mijesc „zorile“ unei strălucitoare biruințe, biruinţa morţii de către noi înșine, prin triumful Dătătorului de adevărata viaţă – învierea ca arvună a Învierii de obște în Împărăția cerurilor.
O adevărată minune s‑a adeverit după emoțiile așteptării Luminii de la Sfântul Mormânt de la Ierusalim, în condițiile nedoritelor conflicte peste care Dumnezeu, văzând și lacrimile doritorilor de Lumina Învierii Sale în binecredincioasa Biserică Ortodoxă a României, prin osârduitoarea mistuire a Preafericitului Părinte Daniel și receptivitatea autorităților Țării Sfinte imposibilul a fost înlocuit cu luminoasa bucurie a Sfintei Lumini în toată țara și în vecinătățile ei.
O adevărată fervoare demnă de Lumina Sfântă au arătat toți preoții Eparhiei, devenind și ei „apostoli“ ai luminării sufletești, ducând parcă pe aripi tainica binecuvântare în orașe, în sate, în cătune!
Dar în fața străzii Domnești a Catedralei arhiepiscopale, după datină și așteptare pașnică, o imensă „biserică vie“, mii și mii de sfetnici ai credinței au devenit „candele“ vii, păstrând Sfânta Lumină din căușul mâinilor pe „altarul“ inimilor, iar de acolo la icoane, acasă, pe stradă, în lume!
Cel mai emoționant aspect l‑a oferit un om pustnic din Câmpia Însurățeilor, supraviețuitor al iadului din satul Rubla, unde au fost deportați bănățenii în „Epoca de Aur“!
Protoiereul, însoțit de câțiva „apostoli“ luminoși la suflet, a „zburat“ printre brazdele neprietenoase, în noaptea întunecoasă, la coliba cu pricina. Lăsăm ca încununare textul martorilor acestui nou „botez“ comunional, misionar și profund uman al Învierii Domnului, spre a ne îndrepta și noi cu lumina, acolo unde lipsește:
„Preaslăvitul praznic al Învierii Domnului Iisus Hristos a fost, încă din primul moment, un eveniment care s‑a adresat tuturor oamenilor. Deopotrivă celor vii, dar și celor care s‑au mutat de la noi în locașurile cerești. De atunci și până azi, dar mai cu seamă și până în vecii nesfârșiți, acest eveniment spală și curățește în baia de lumină necreată pe tot omul care crede că actele mântuitoare se adresează în mod subiectiv și lui.
Lumina pascală, prea bine cunoscută de către toți, de fapt este un simbol, o oglindă a luminii interioare a fiecăruia. Știm din cuvintele Mântuitorului că lumina care poate lumina pe ceilalți sunt propriile noastre fapte bune (Matei 5, 16). Așadar, în perioada pascală împărțim lumina mai degrabă ca o dovadă a lucrării personale deja înfăptuită către cei de aproape ai noștri.
Prea puțini ne gândim la faptul că, de cele mai multe ori, lumina nu este pentru noi, ci pentru alții! Este exact ca în celebra povestire cu un om orb care noaptea mergea cu felinarul aprins și întrebat la ce îl ajută pe el, orb fiind, acel felinar, răspunsul era evident: «Nu pentru mine este lumina, ci ca să mă poată vedea ceilalți!». Mai cu seamă, așa este și cu lumina pascală! La ce folos ne este, dacă o ținem sechestrată în individualismul nostru, de multe ori, fără de măsură. De aceea, am crezut că este mult mai folositor să duc lumina pascală cuiva care, probabil, are nevoie de acest dar, nu de la mine, ci de la Însuși cel Care ne‑a trimis‑o și în acest an!
Astfel, imediat după primirea Sfintei Lumini din acest an, împreună cu părintele secretar și încă doi voluntari, am hotărât, ca și cum am fi fost de acord de dinainte, să mergem să dăm lumină din Sfânta Lumină ultimului supraviețuitor al coloniei de la Rubla. Drumul anevoios de pământ, crestat adânc de roțile utilajelor, cuprins între drumul european și casa domnului Constantin Ciolac, a fost un zbucium interminabil, la fel ca și viața lui de altfel. Abia când am ajuns în apropierea casei lui, am zărit puțină lumină, din lumina faptelor bune ale domnului Corneliu Coposu, care s‑a îngrijit ca această colonie pe care a cunoscut‑o personal, să aibă măcar puțină lumină, fie ea numai electrică.
La momentul vederii noastre, nu pot descrie acea uimire pe care a avut‑o când ne‑a văzut oferindu‑i Sfânta Lumină alături de icoana Învierii Mântuitorului, în cea mai pustie comunitate existentă, cu doar o singură casă. Chiar dacă anterior i‑am mai dus și de ale gurii, în această noapte i‑am dus doar hrană spirituală, hrană ce a fost pe deplin gustată de către toți, inclusiv și de către noi, împărtășindu‑ne din taina din colibă cu Înaltpreasfințitul, care, în așteptarea Sfintei Lumini, s‑a unit emoționat cu noi și a vestit fratelui «pustnic» bucuria Învierii!
Toată vremea slujirii mi‑au rămas în ochi, în minte și în inimă acest adevăr pe care l‑am conștientizat abia acum: oricât de mult întuneric ar fi împrejurul nostru, în viața și mintea noastră, nu poate face față, nici să reziste celei mai mici licăriri de lumină, care are puterea de a risipi întunericul de lângă ea“.
Ca să exprimăm, însă, despre întâlnirea cu adevărat pascală în biserica Penitenciarului Galați, după tradiția observată de Chiriarh de 36 de ani?
Fiecare frate creștin de acolo devine o făclie vie, umană, de la care și noi, cei ce ne socotim a fi atât de liberi în lumea aceasta, avem enorm de multe de urmat, pentru ca să înviem la taina dragostei de om dincolo de gratii!!!
Totodată, un izvor de sete ascunsă în durerile sufletești și omenești se arată sub alatarul bisericii „Buna Vestire și Izvorul Tămăduirii“ a comunității mixte româno‑elene din Brăila.
Dincolo de frumusețea răpitoare a majestății arhitectuale, picturale și artistice, este bine să ne orientăm spre „icoanele“ vii ale semenilor, prezenţi cu miile și miile, toți în starea de pacienți autentici ai terapiei cu puternice energii cerești picurate cu fiecare strop de aghiasmă, împărțită în 30.000 de recipiente spre tot atâtea persoane!
Nu trebuie să ne uimească mulțimea până la refuz în măreața biserică, cât mai cu seamă să mulțumim Domnului pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu „bucuria tuturor celor necăjiți“, „cristelnița“ mereu îndestulătoare pentru „apa cea vie“, Hristos Domnul, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre!
Ne‑am „îmbăiat“ ca la o nouă „Betezda“ în harul rugăciunilor și cântărilor pascale la Dumnezeiasca Liturghie, unde toate sufletele au vibrat la unison nepământesc, în realismul tainic: „Sus să avem inimile“!
În final, la Teatrul „Maria Filotti“, după tradiție, s‑a binecuvântat o „grădină“ pascală din icoanele deținuților și o mulțime de persoane de toate vârstele cu mărturii de altădată ale casei țărănești, surse inepuizabile pentru înobilarea familiei creștine azi.
Hristos a înviat!
Pr. George Ionuț Albu, Protoiereu de Însurăţei