„Doamne, de n-am avea pe sfinții Tăi rugători…“

Proclamarea locală a canonizării

Sfântului Cuvios Sofian de la Antim

Icoana  smereniei și  a  iubirii  jertfelnice

Cu ceva timp în urmă, renumitul artist plastic, savant, creștin practicant și academician, de curând plecat la Domnul, Sorin Dumitrescu, ne‑a oferit cea mai cuprinzătoare analiză și sinteză teologică, liturgică și artistică în lucrarea: „Noi și Icoana“! După aceea a inițiat promovarea unor chipuri de rugători și duhovnici îndrăgiți de toată suflarea dreptcre­din­cioșilor, între care se pare că două erau deja icoane, adevărat neconsacrate, bise­ri­cești, după rânduială, dar evident, prin ele însele, adică prin ei înșiși ca oameni sfinți, încă de pe pământ: Părintele Cleopa și Părintele Sofian. A fost o pre­mo­­niție doar? Nu. Este o evidență. „Adânc pe adânc cheamă“! Așa s‑a ajuns la anul milei lui Dumnezeu 2025 în Patriarhia Română, la centenar, să se ivească prin atentă analiză teologică, liturgică și misionară de către Sfântul Sinod, la inițiativa și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, cu mult entuziasm, pricepere și devotament din partea ierarhilor, profesorilor, monahilor și specialiștilor, proclamarea solemnă, în 4 februarie 2025, a 16 sfinți duhovnici și mărturisitori. Iată, acum, în rânduiala proclamării locale, după toată pravila bisericească ortodoxă, ne invită la Bucu­rești, Sfântul marelui oraș, Sofian, înțeleptul luminos din icoana credinței mărturisită și în tem­niță, ca și la Altar, iconarul lui Hristos pentru luminarea noastră, arătându‑ne preafrumosul său chip în măreția smereniei!

A da o mărturie, personal ori comunitar, nu înseamnă în cazul de față a te arăta cât de apropiat te‑ai situat omenește față de sfânt, ci mai ales cât de mult ai ascultat, ai urmat și urmezi atât cât se poate din viețuirea sa, în concretul proniei, trăirii în lume, acasă, în biserică, la serviciu şi pe stradă.

A scrie despre ceea ce a rămas din bogăția trăirii credinței în situații deloc ușoare, prin exemplul sfinților, mai ales când Dumnezeu te‑a ales să‑l vezi, să‑l asculți în carne și oase pe pământ, nu este atât de convingător.

A mărturisi simplu, sincer și cu folos personal mai întâi, apoi pentru binele altora interesați de acest demers spiritual, este o bucurie din ordinea darurilor duhovnicești, precum cele primite la rugăciunea tihnită, profundă și odihnitoare în fața Icoanei Mântuitorului sau a Maicii Domnului.

Sfântul Sofian așa ne‑a învățat, așa ne‑a îndemnat și așa a procedat ‑ să începem a contempla, în duh, în evlavie și‑n viață, la icoana Mântuitorului: „Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare păcatelor noastre“.

„M‑a preocupat toată viața Chipul Mântuitorului din icoană“! Părintele Sofian a scris lucrarea de licență pe acest subiect, temă continuată până a urcat el însuși în icoană! Despre o viață consacrată artei prin realizarea, mai întâi, a vieții propriei persoane ca o icoană vie, despre dragostea sa pentru pictura bisericească aplicată în atâtea lăcașuri din țară și din lume se știe, se simte, se cunoaște. Dar, iată, acum totul se adună, rotund, clar și armonios, într‑o icoană luminoasă așezată în biserică, astăzi, 16 septembrie, lângă racla sfintelor sale moaște, la altarul său atât de iubit de la Sfânta Mănăstire Antim.

Proclamarea canonizării este o mare binecuvântare pentru toată Biserica noastră, pentru Capitală, pentru fiii și fiicele duhov­nicești „de la vlădică până la opincă“, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Pelerinajul la această sfințitoare apropiere de Sfântul Sofian, pe pământ, dar și‑n slava Domnului, în comuniunea sfinților din cer, este nu doar revenirea sa cu icoana și cu sfintele moaște în mijlocul nostru, ci este o chemare lăuntrică pentru noi, avându‑l în fața icoanei, viu, pe Sfântul Sofian!

Ce daruri mari ne‑a lăsat încă din viața sa printre noi și care astăzi devin trepte ale coborârii în noi înșine, așa cum suntem, pentru a urca, ajutați de rugăciunile și blândețea smerită și luminoasă a Sfântului Sofian!

Rugăciunea este starea în permanenta prezență a chipului luminos și blând al Domnului, până când „El ia chip în noi“ (I Cor. 4, 19). Sfântul Sofian în chilie, în biserică, la Sfânta Liturghie, pe schelă, la spovedanie, la convorbire, avea privirea întoarsă spre inimă! De acolo începea și vorba și fapta. Când Domnul a rânduit ca doi ieromonahi, Preafericitul Părinte Daniel și eu, să ne adăugăm obștii Sfintei Mănăstiri Antim, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Părinte Patriarh Teoctist, la Dumnezeiasca Liturghie ne chema cu privirea din inimă, spunându‑ne, pe rând: „Dați, vă rog, Pace la popor!“. Era vorba de rânduiala liturgică la momentul potrivit: „Pace tuturor!“. Dar accentua: „și luați‑o mai întâi de la Domnul“! Noi o luam însă și de la Sf. Sofian. Era mult mai ușor!

Poate nimeni nu‑L arată pe Hristos ca Duhovnicul blând și smerit, Doctor vindecător și nu judecător, precum Părintele Sofian. Nu s‑a uitat în privirea de jos a pacientului, ci l‑a ajutat să‑și ridice privirea spre icoană, spre Domnul, trecând prin blândețea chipului său dublat de cea a sfatului său încurajator! Spunea: „Orice suflet la spovedanie este o icoană care se restaurează, se luminează“.

A trecut de la Cuconeștii Basarabiei la Seminarul Cernica, cu frații, în frunte cu viitorul Patriarh Teoctist, sub aripa duhovnicescului dascăl și director Chesarie Păunescu, ce avea să fie Episcop al Dunării de Jos, apoi la Facultatea de Teologie, la Altarul frumos, la „Taborul“ Rugului Aprins, apoi la contemplare, în chip tainic, dar și realist, misionar și social‑eclesial la „Școala școlilor“ din iadul închisorilor și lagărelor de muncă forțată din Insula Mare a Brăilei.

Doar mărturiile sale autentice, trăite și dăruite nouă, mai ales la canonizare, deodată cu amplele săpături arheologice sacre în cimitirul celor peste 250 de mărturisitori din Insula Mare, în frunte cu Sfântul Sofian, pot constitui trepte de la „Jurnalul Fericirii“ părintelui Nicolae de la Rohia până la „Liturghia“ ispășirii păcatelor și eliberării în duh, prin jertfă și suferință asumate liber și cu bucurie hristică, eshatologică, spre „Taborul“ păcii din inimi, uneori cu efectele miraculoase ale convertirii călăilor la creștinismul iubirii! Din 1962 până în 1964, Sfântul Sofian, împreună cu peste 100 de preoți, în mijlocul miilor de deținuți de la Salcia, Insula Mare a Brăilei, a trăit, în smerenie și umilință, teroarea și nemiloasa exploatare, până la epuizarea puterilor fizice. Iată rezistența persoanei unite cu Hristos Domnul, în Cruce, în drumul spre Înviere! Nu întâmplător, Sfântul Insulei, cum era cunoscut chiar de torționari, a adormit, cum observa Preafericitul Părinte Daniel, ca și Sf. Ioan Gură de Aur în surghiun, la Praznicul Sfintei Cruci. Sfântul Sofian s‑a mutat cu trupul în pământ şi cu sufletul la cer, în timpul Sf. Liturghii. Spune și acest moment totul!

Iată câteva apoftegme filocalice și patericale, dar foarte actuale izvodite din martiriul Crucii personale și comunitare în „urcușul spre În­viere“.

În baraca de pe câmpie ‑ una dintre cele multe ‑ erau 1.000 de deținuți, între care 100 de preoți. Atmosfera de noapte era iadul: fără aer, fără nimic în afară de moarte… Dar:

„Noi, în temnițe, am făcut ceea ce făceam și‑n libertate: slujbe și rugăciuni… altfel n‑aș fi trăit suferințele poporului nostru!“

„Am avut multe zile mai fericite în închisoare decât afară, pentru că fericirea vine dinlăuntru, nu din afară!“

„Am simțit bucuria Învierii și a rugăciunii mai profund ca în libertate!“

„Rugăciunile din închisori erau asemănătoare cu ale Sfinților Părinți din pustiu sau cu ale atâtor martiri arși pe rug, care, arzând focul sub ei, erau veseli și Îi mulțumeau lui Dumnezeu pentru această jertfă pe care o aduceau înaintea Sfinției Sale“. Deținuții „Îl aveau pe Dumnezeu aici, la piept, sub haina vărgată“.

„Toate insultele de la anchetă erau bobârnace pentru a ne curăți de mândrie. Eram smerit de nevoie, dar ni se cerea să fim smeriți de bunăvoie!“.

„Așa îi puteam ierta pe toți și mă rugam pentru ei și aproape că nu mai simțeam suferința pe care mi‑o pricinuiau. Și vă spun drept că, atunci când puteam să fac toate acestea și să mă gândesc la păcatele mele, simțeam în inimă o bucurie așa de mare și o bogăție de iubire, că parcă zburam, deși eram în pușcărie. Eram atât de preocupat să‑mi văd păcatele, încât și noaptea vorbeam prin somn și‑mi ceream iertare de la Dumnezeu!“ Ce mărturie de isihast pentru noi, oamenii!

„Să nu aduci nimănui nicio vină, decât numai ție! Să te căiești din toată inima!“

Iată și mărturia în loc de testament, dar din inimă pentru inimi, de atunci pentru tot restul zilelor noastre, de la Sfântul ce‑și aureola icoana în iadul suferințelor asumate, acceptate și dăruite prin Cruce de la Domnul nouă, fiilor săi duhovnicești: „N‑am urât pe nimeni dintre dușmanii care ne‑au asuprit și n‑am regretat niciodată că am ajuns la închisoare (6 ani! – s.n.)“. Invers: „Dacă nu le accepți (suferințele – n.n.) și urăști, trăiești într‑o suferință. Mântuitorul a fost umilit de oameni. Dar a fost smerit prin dumnezeirea Lui, izvorul smereniei și al dragostei Lui“.

Așa este Sfântul Sofian! Sfinte Sofian, roagă‑te să primim, prin smerenie, iertare și iubirea vrăjmașilor, lumina vieții care urcă în icoană!

 

Proclamarea locală a canonizării

Sfântului Preot Dumitru Stăniloae

Luminător isihast, dascăl al iubirii fraterne şi al comuniunii

În anii ’80 ai secolului trecut, între manifestările teologice remarcabile, cu toate îngrădirile ideologice ale timpului, la Institutul Teologic Universitar din București rețineam ca studenți conferințele marilor personalități din lumea occidentală. Veneau invitați cu diferite prilejuri bisericești, iar de la Patriarhie erau însoțiți de un ierarh ‑ atunci Episcopul‑vicar patriarhal Antonie Ploieștea­nul ‑ şi conferențiau în fața studenților, a profesorilor, dar mai ales a nemuritorilor din ceata aleșilor lui Dumnezeu ca să‑L mărturisească într‑o etapă a ateismului ca dogmă oficială în stat. Veneau părinții profesori Dumitru Stăniloae, Ioan G. Coman, Petre Rezuș, Nicolae Balca, Alexandru Elian, Iorgu Ivan ș.a.

Pentru noi, dubla binecuvântare de a‑i asculta pe oaspeții teologi din lumea liberă, cât și pe „avvii“ sus-amintiţi, asemenea înțelepților Patericului, a însemnat mult și ne‑a încurajat și mai mult în demersul însușirii modului de a gândi, de a ne exprima și de a relaționa deschis în interior, deoarece bucuriile trăirii credinței împărtășite pe viu, de la suflet la suflet și de la inimă la inimă, ajută efectiv la însușirea metodelor sigure, clare și binefăcătoare mărturisirii credinței în lume.

De atunci rețin o exclamare aproape doxologică a unui mare teolog anglican, Canonicul M.D. Allchin, slujitor la capela reginei Angliei, care, fascinat de profunzimea Ortodoxiei din exprimările, trăirea și scrisul profund filocalic ale Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, ne‑a spus cam așa: „Dumnezeu și avionul m‑au adus din Anglia să‑l cunosc, pe viu, pe un vorbitor permanent cu Dumnezeu, Părintele Dumitru Stăniloae!“

Mai târziu, în diferite ocazii, deodată cu parcurgerea etapelor școlirii teologice, generația mea a înțeles marea șansă de a crește și în cunoaștere, după râvnă și putere, dar mai ales în formarea duhovnicească autentică, așa cum au trăit Sfinții Părinți și așa cum și‑au însoțit, pedagogic, atent, blând și în stare de iubire paternă, ucenicii. De la părinte la ucenic, treaptă cu treaptă, se ajunge pe cea mai sensibilă înălțime a cunoașterii de sine nu după acumulări și recompense omenești, ci după starea echilibrată, smerită și pașnică prin care se reașază și legăturile omenești, sociale și comunitare, după râvnă, lucrare, ascultare și asumare a crucii personale, cu permanentă atenție la iubirea Mântuitorului pentru viața noastră tihnită și liniștită.

Așa am crescut: generația fericită de a fi fost contemporani tineri ai sfinților aflaţi printre noi, fără a realiza neapărat aceste daruri, care sunt ascunse în smerenia reală a trăitorilor retrași în lumină, pentru ca, atunci când ni se sting propriile candele, să avem unde alerga spre împăr­tășire de ajutor duhovnicesc!

Însă, poate, cel mai surprinzător dar pentru noi a fost apariția manualului de Dogmatică în trei volume, cu coperte ale seninului ceresc în confuzia întunericului ideologic ateu. Dogmatica, de fapt un compendiu de învățătură ortodoxă, pentru prima dată eliberată de tiparul raționalis­mului scolastic și așezată în duhul trăirii mistagogice și filocalice, din marea experiență a celui mai mare teolog al secolului al XX‑lea, Părintele Dumitru Stăniloae, este, fără îndoială, pentru învățământul teologic în comunism, cea mai clară mărturie a misiunii Bisericii noastre prin marii Dascăli ai Ortodoxiei!

Cum să nu le consider „moaște“ de luminare a minții, de pacificare a inimii și de bucurie a identificării izvorului Iubirii în Preasfânta Treime, în dialog veșnic cu omul de pe pământ, prin Întruparea Fiului, spre a ne readuce pe noi, pământenii, în unire cu El și, așa, în comuniune, ca fii ai Părintelui ceresc iubitor?!

Cum să nu le văd ca pe un adevărat izvor de cunoaștere misionară aceste trei „comori“, cărți pe care le‑am primit, ca premiu, în anul IV, la Institutul Teologic Universitar, în cadrul unui concurs ad‑hoc la care ne‑a îmbiat părintele rector Dumitru Popescu, ucenic al Părintelui Stăniloae, și părintele duhovnic Ilie Moldovan, un sfânt și el?! Da, mai ales smeritul trăitor, așa cum scria Părintele Stăniloae când se dăruia și printr‑un autograf!

Cum să nu sărut zi de zi mâna care a așternut, în fiecare cuvințel, propoziție și frază, iubirea întrupată, împărtășită și plină de harul dumnezeiesc și îndumnezeitor?!

Dar volumul IX al Filocaliei, adus la momentul călugăriei de nașul meu, arhim. Ioanichie Bălan, și oferit prin mâna ierarhului meu, dr. Antonie Plămădeală, ucenic al Părintelui Stăniloae, chiar în ziua ieșirii volumului din teascurile tiparului, în decembrie 1980, la pomenirea Sfântului Ignatie Teoforul?

Dar, mai cu seamă, cum aș putea să nu mărturisesc bucuria neștearsă din inimă la primirea din mâinile sfinte ale Părintelui Stăniloae, în 29 aprilie 1989, a celei mai mari cărți‑eveniment, în sensul teologic și liturgic în contemporaneitate: „Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă“ (Craiova, 1986). Era cu câteva luni înainte de prăbușirea ateismului! Așa ne învață Sfântul, să intrăm în duhul Liturghiei, spre a fi în Liturghie cu Hristos, cu sfinții toți, cu cerul și cu toți cei de pe pământ! Spune: „Am înfățișat creșterea în viața spirituală a creștinului privit ca persoană aparte. Dacă spiritualitatea înseamnă conținutul cre­dinței experiat în trăirea lui vie, Liturghia ortodoxă face aceasta într‑un mod deosebit de accentuat, hrănind comuniunea spirituală între creștini cu conținutul negrăit de adânc și de bogat al credinței creștine. Acest urcuș n‑ar putea avea loc dacă n‑ar fi ajutat de un urcuș liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuiește împreună cu obștea celorlalți credincioși“ (p. 5).

Am înțeles mai bine acum de ce Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, ucenicul iubit și prețuit, pentru că și Dânsul și‑a iubit mult dascălul, i‑a sintetizat, i‑a publicat și i‑a dezvoltat opera în viul Bisericii Ortodoxe Române, ca nimeni altul! Dânsul a arătat concret, în lucrarea Bisericii, legătura firească dintre Dogmă și Liturghie ‑ „Lex orandi, lex credendi“! În Sfântul Sinod, Preafericitul Patriarh, pe temeiul firesc al trăirii ortodoxe, a unit învățătura de credință cu viața liturgică prin transpunerea dogmei în viața liturgică. Așa se avansează în iubire și, de aici, în mărturisire filantropică!

Câtă bucurie poate să dea Dumnezeu unui ucenic să‑l arate pe învățătorul său din Biserica luptătoare și mărturisitoare în cea biruitoare, a sfințeniei! Iată cum un profesor de teologie, mărturisitor spre inimi, la catedră, în viață, în tem­niță, în Academie și, acum, în racla pregătită tot de ucenic, de Preafericitul Părinte Daniel, Sfântul Mărturisitor Dumitru Stăniloae, prietenul isi­haștilor, al teologilor cerești și al monahilor, ca nimeni altul ne invită a primi hrana spirituală, dăruindu‑ne „pâinea“ cea îndumnezeitoare și prin monumentala Filocalie în limba română, în 12 volume.

Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, rămâne ca Das­căl ceresc în Ostrovul cer­nican al isihasmului Țării Româ­nești, asemenea Sfântului Cuvios Gheorghe și, mai ales, Sfântului Ierarh Ca­linic.

Poate așa înțelegem mult mai bine legătura tainică, încă din viață, a Părintelui Sfânt Dumitru cu modelul de sfânt, pe care l‑a ales, ca isihast, în Biserica noastră, Sfântul Calinic de la Cernica: „Sfântul Calinic, floarea cea mai aleasă a spiritualității cernicane, unește în profilul său duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea și înfrânarea cea mai severă, pe de o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obște și cu grija față de săraci, iar pe de altă parte, cu autoritatea de ctitor și ziditor de biserici. El cere în Povățuirile scrise, în primul rând, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu și fapte de smerenie, de ascultare, dar mai spune și că rugăciunea lui Iisus să o avem neîncetat în gură, în minte și inimă“. Am putea spune că avem aici o „spiritualitate integrală“ (Filocalia, vol. VIII, p. 583).

Iată cum Sfânt pe Sfânt se ridică la Lumina Preasfintei Treimi, iar pe noi, de pe pământ, ne ajută să le urmăm, prin credință şi faptele iubirii milostive în urcușul spre comuniunea mântuitoare!

† Casian

Arhiepiscopul Dunării de Jos