Veşnica lor pomenire…

Stavrofora Ierusalima Ghibu de la Râmeț

Urcuş tainic spre luminoasele lăcașuri de sus

La pomenirea Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț, reorganizatorul obștilor monahale pe ritmul isihast al rugăciunii lui Iisus, cunoscută și ca rugăciunea inimii, tot într‑o isihie prelungită de ceva timp bun în urmă, la Mănăstirea Râmeț, inima mamei spirituale a obștii, preacuvioasa stavroforă Ierusalima Ghibu, a încetat a mai bate în lumea trecătoare.

Ostenelile unei vieți „cu sens și rost“, după rânduielile autentice ale sihaștrilor, însă în permanentă provocare a ispitelor contem­pora­neității secularizate, dublate de persecuțiile fostului regim totalitar, i‑au fost, treaptă cu treaptă, urcuș spre desă­vârșire, sub dulcea ascultare a Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Dometie cel Milostiv de la Râ­meț, reînnodând firul de aur al sta­rețelor demne de așezat în Materic.

Odrăslită în Ardealul oțelit prin răstignirile repetate pentru păstrarea și promovarea dreptei credințe ortodoxe și a identității românești, într‑o familie cu nume de mare re­zonanță, a marelui Onisifor Ghibu, unchiul maicii Ierusalima, încă din prima tinerețe, dimpreună cu sora sa de trup, maica Anastasia, și cu alte două surori de credință, s‑a școlit la marele lor dascăl, părinte, duhovnic și păstor sfânt Dometie. Începând în zonă, în timp de mare prigoană, au fost nevoite, mai apoi, a‑și continua, cu mentorul de suflet, formarea în celebrele lavre ale Buzăului: Rătești, pentru tinerele surori și părintele la Ciolanu sau la Episcopie. Așa s‑a călit la școala tradițională, rezistentă și echilibrată a nevoințelor călugărești în duhul Sfinților Părinți și în tra­diția românească autentică, a­proa­pe de lavrele Sfinților Vasile de la Poiana Mărului și Paisie de la Neamț.

Etapa decisivă a devenirii monahale este la Râmeț, Aiud și Teiuș, între restricții severe, atât cele ale Decretului 410 de excludere din monahism, cât și cele ale pribegiei, transformând persecuția și suferin­țele, mereu sub ascultarea de eroul credinței ‑ Sfântul Dometie ‑, în smerenie, în unitatea obștii, chiar și în afara zidurilor mănăstirii, contribuind prin inte­ligența, perseve­rența, credința sinceră și abilitățile gospodărești de excepție la organizarea atelierului tradițional de covoare, dând muncii rugăciune și rugăciunii aripi comunitare prin care Dumnezeu și oamenii providențiali au ajutat la revenirea în anul 1969, cu mari piedici și dificultăți, în mănăstirea pustiită, profanată și dezafectată.

Au dus o luptă demnă, curajoasă și jertfelnică, lângă marele duhovnic și Sfânt Dometie, stareța Ierusalima și soborul de albine culegătoare de mierea evlaviei, așezate în fagurele atâtor nevoin­țe, ascultări și suferin­țe, ca pe un nou „Tabor al catedralei ștefa­niene“, de sub streașina munților falnici ai Apusenilor.

Dar viața adevărată a maicii Ierusalima stă ascunsă în evlavia sa neostentativă, în ctitoria unei mănăstiri ‑ cetate a credinței, a culturii și a filantropiei ‑, toate îndreptate spre păstrarea și cultivarea iubirii de Dumnezeu și de aproapele. A trăit să vadă și două canonizări: ale Sfinților Ghelasie și Dometie.

Nu a economisit iubirea milostivă, continuând discret, dar eficient și filantropic, lucrarea Sfântului Dometie cel Milostiv, „cu timp și fără timp“. Mi‑a îngăduit Domnul, sub aripa proteguitoare a părintelui meu duhovnicesc, Mitropolitul Antonie, fratele spiritual cel mai bun al Sfântului Dometie, să frecventez, de seminarist, mănăstirea de la Râmeț și să primesc spiritual atâtea îndemnuri și pove­țe, care s‑au sedimentat în inimă și prin evlavia, hărnicia, dărnicia și milostenia maicii sta­rețe Ierusalima, mamă iubitoare a multora în Domnul și în Biserica Sa!

De asemenea, a îngăduit Milostivul Dumnezeu să particip, la chemarea Înalt­prea­sfințitului Părinte Arhiepiscop Irineu, la canonizarea Sfântului nostru Dometie cel Milostiv. În preaplinul unicei bucurii revărsate de Dumnezeu la logodirea unui nou sfânt cu veșnicia, Dometie, am cercetat cu sfială, cu smerenie și cu speranță și pe maica Ierusalima, tainic prezentă în urcușul ei spre altă dimensiune a vieții. Nu cuvintele, ci harul de la canonizare a făcut posibilă comunicarea coerentă cu maica Ierusalima cea tăcută în urcușul pe crucea unei omenești suferințe: „Și acum… unde mergeți?“ a întrebat maica. I‑am răspuns și eu…

S‑a așezat în mormânt cu câteva zile înainte de ziua nașterii ei de acum 88 de ani, în ziua nașterii fericitului întru pomenire Antonie Mitropolitul. Dumnezeu s‑o ierte și s‑o mântuiască!

 

Monahia Ipomoni Ion

De la Tatiana profesoara, la mucenița răbdării, monahia Ipomoni

O tânără absolventă a proaspetei specializări universitare a anilor ’90 la Galați, Teologie și Litere, Tatiana Ion, fiica lui Pascal și a Polixeniei de la Târgu Bujor, oameni așezați, credincioși discreți și harnici, avea să devină, în prima etapă a vieții, timp de 15 ani, inegalabila profesoară, de o rară competență interdisciplinară, într‑o forță de apostolat fără limite omenești, adică total dăruită de la Dumnezeu semenilor, pentru orfelinele de la Așezământul educațional și monastic „Sf. Vasile cel Mare și Cuv. Parascheva“, deschis oficial de Arhiepiscopie în Anul Domnului 2000, la 12 octombrie, în prezența Sanctității Sale Bartolomeu și a vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, în cadrul unei ceremonii emoționante, memorabile și atât de utile educației fetelor fără suport matern și familial.

Tânăra profesoara Tatiana își începea ziua meditând, îndemnând și acoperind „ca o mamă“ tot ceea ce lipsea micuțelor, încheind lucrarea la Miezonoptică, aidoma călugărițelor achimite!

Greu de înțeles atâta profunzime în domeniul științelor exacte, al literaturii, istoriei și teologiei isihaste, dar rezultatele acestei permanente căutări se văd în performanțe de excepție! Elevele, fiicele sufletești, surorile de credinţă și de suflet, astăzi sunt multe dintre ele doctorițe, profesoare, juriste, mame devotate, creștine împăcate în viață, datorită, în mare parte, unui deceniu și jumătate de „ardere“ fără oprire a acestei eroine a răbdării, binecredincioasa, exigenta, binevoitoarea, necruțătoarea cu cei leneși și nesinceri, mustrătoarea celor nărăvași, corupți și neimplicați în viață, iubitoare de aproapele până la istovirea de sine, pentru a se dărui celuilalt, mereu cu răbdare, cu bunăvoință şi cu discreție evanghelică.

A doua etapă a vieţii Tatianei este un deceniu de ascultare la Centrul eparhial, ca la carte, în cel mai profund înțeles monastic, ea fiind încă laică. Ordinea interioară, cultura solidă, discreția totală, forța de muncă, cu un devotament rar întâlnit, prin care nu și‑a atras, din nefericire, prieteni, nu au deturnat‑o de la traseul interior al conștiinței slujirii ca pentru Dumnezeu și nu ca pentru om – biblioteca, ordinea, parcurile și florile, iubirea chiar și pentru o furnică au însemnat prezența „omului lui Dumnezeu“ printre oamenii „ceasornicului“ internetului, ai proiectelor superficiale în gând, în cuvânt şi în faptă. Mult a suferit din cauza lipsei de iubire în orice gândim, vorbim ori făptuim, mai ales în „ograda lui Dumnezeu“! Nu s‑a lăsat însă nici deturnată, nici impresionată de superficialitatea și indiferența ce ne caracterizează.

A purtat crucea cu determinare, cu resemnare și cu tăcere, aidoma pusticului, într‑o mulțime gălăgioasă și indiferentă.

Este omul căruia un deceniu nu i‑am putut exprima niciun cuvânt de observație, de mustrare sau de supărare. Nu a oferit nicio ocazie, căci a înțeles crucea mare a celui ce trebuie să‑L cheme permanent pe Domnul ca să‑l ajute a înțelege măcar crucile altora.

Tatiana este reperul! Tatiana era „paratrăsnetul“! Tatiana era „depanatorul“, inclusiv în probleme de ordin cultural, teologic și moral, în cel mai filocalic înțeles posibil. Atingea uneori desăvârșirea printre noi, grăbiții soluțiilor de moment, pripite și vinovate!

Tatiana n‑a iubit, n‑a promovat, n‑a acceptat sub nicio formă compromisul! Nu știu dacă, în afară de Dumnezeu și sfinții ei preferați, îndeosebi cei nebuni pentru Hristos, va fi avut prieteni. Ea știe!

A treia dimensiune a vieții Tatianei este darul sfintei ocrotitoare, mucenicia, asumată, acceptată și prezentată drept cruce personală, oferită clipă de clipă Domnului, în tăcere mucenicească și isihastă, timp de cinci ani, învingând durerile incredibile ale cancerului nemilos, cu metastaze groaznice, prin care i‑a fost dat să ajute la convertirea profundă a multor medici de specialitate. Spre final, profesorii universitari, în clinici, au prezentat studenților cazul ce depășește manualul medical de specialitate, aparatura performantă și medicația de top, prin forța rugăciunii neîncetate, a răbdării cerești asumate și a iubirii totale pentru viața în Hristos, pe Cruce, pentru a spera în luminoasele clipe ale învierii bucuriei încă din această viață.

Chilia de la Centrul eparhial a devenit „clinică“ a monahiei achimite, convertind, de asemenea, câte o persoană ce‑i trecea pragul, căci în fața evidenței doar tainicul, dumnezeiscul din trupul de nici 30 de kg purta atâta Duh, atâta putere, atâta speranță, atâta bunăvoință, smerită, a răbdării!

Iată de ce, în 12 iulie la sărbătoarea Icoanei nefăcute de mână, Prodromița, ne‑a ajutat Maica Domnului să o oferim pe sora Tatiana, cea tăcută și muceniță a răbdării marelui inamic învins, cancerul trupesc, prin predarea totală a persoanei Domnului pe cruce.

Călugăria în chilia-„catedrală a răbdării“ a devenit clinică a vindecării celor ce‑au fost martorii acestei minunate lucrări a Domnului pentru noi toți. I s‑a oferit, la călugărie, numele adecvat „Ipomoni“, Sfânta Răbdare!

Astfel, am înțeles mai bine darul tainelor în viață noastră și prin aceea că am avut bucuria venerării sfintelor moaște de la mănăstirea Loutraki din Corint, capul Sfintei Ipomoni, mama ultimului Împărat bizantin Constantin al XI‑lea Dragases, căzut eroic la cucerirea, în 1453, a Constantinopolului. Spre a nu cădea și mama împărăteasă, aceasta s‑a călugărit, primind numele Sfintei Răbdări, Ipomoni. Eram ghidat de vrednicul de pomenire, Mitropolitul Dionisie al Corintului, el însuși urcat pe crucea răbdării cancerului în urcușul spre Înviere!

Chilia maicii Ipomoni a rămas așa! Duhul ei și sufletul s‑au mutat Sus!

Trupul ei se odihnește în cimitirul-grădină cu flori de la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului“ – Tudor Vladimirescu. Amprentele viețuirii sfinte isihaste și jertfelnice se regăsesc în Scriptura pe care o citea toată subliniată. De asemenea, în Filocalia gustată până la capăt, în viețile sfinţilor parcurse pe dinlăuntru, în caietele cu rezolvări de teme grele, matematice, din rebusul internațional, în nopțile groaznicelor provocări ale cancerului!

Așa rămâne pentru totdeauna modelul probat al credinței neșovăielnice, al culturii profund ancorate în erudiție, al ascultării necondiționate de suferințele aproapelui, al disponibilității pentru frumusețea care se odihnește acum în culoarul de crizanteme, ce ne conduce la chilia ei, a terapiei spirituale şi comunitare cum se vede şi în ultimele ei exprimări: „Doamne,  m‑ai ajutat să depășesc pe acel tu și să văd vinovăție în eul personal!“, „Nu mă ajuta să mă fac bine, ci fă‑mă bună!“.

† Casian

Arhiepiscopul Dunării de Jos

 

PreotUl Adrian Felea

În ziua prăznuirii Acoperământului Maicii Domnului, miercuri, 1 octombrie, a trecut la cele veșnice preotul Adrian Felea, slujitor la capela din cadrul Spitalului Clinic de Boli Infecțioase „Sf. Cuv. Parascheva“ din Ga-lați.

Ziua de 1 octombrie 2025 a fost o zi cu o încărcătură emoțională și spirituală deosebită. Pe lângă ziua obișnuită a praznicului, ea a reprezentat și ziua sărbătoririi  a 35 de ani de la reluarea cursurilor Seminarului Teologic „Sfântul Apostol Andrei“.

Astfel, la 1 octombrie 1990, prima promoție de elevi admiși după desființarea sa, în anul 1948, a pășit sfioasă în clasele adăpostite pe atunci de clădirea actualului Inspectorat Școlar Județean Galați, din vecinătatea Liceului Tehnologic de Marină. Între cei care pășeau atunci pe aleea spre Seminar se afla și tânărul Adrian Felea.

Născut la data de 25 iulie 1973, în municipiul Galați, ca primul dintre cei doi fii ai familiei Constantin și Natalia Felea, tânărul Adrian a urmat cursurile Școlii Generale nr. 8 din localitatea natală între anii 1978‑1987. În anul 1990 a fost admis la nou‑reînființatul Seminar „Sfântul Apostol Andrei“, în urma unei selecții riguroase care a însemnat ca, din zece candidați, să fie selectat doar unul.

În seminar s‑a remarcat prin firea sa vioaie, veselă, fiind mereu un dezinteresat ajutător pentru colegii care nu erau din oraș sau chiar din județ.

Dar anii au trecut și, după susținerea examenului de bacalaureat și de capacitate, tânărul Felea Adrian a susținut examenul de admitere la Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Alba Iulia pe care a absolvit‑o în anul 2000.

Apoi, viața i‑a fost întregită de căsătoria cu domnișoara Zamfir Luiza în anul 2000, de nașterea unicului său fiu, Alexandru, în 24 septembrie 2005, acum însoțitor de zbor la o companie aeriană.

La 1 iulie 2001 a fost hirotonit preot pe seama Parohiei Satu Costi, unde a desfășurat o frumoasă activitate gospodărească, reușind să construiască o casă parohială.

După 10 ani de slujire la Satu Costi, la 7 octombrie 2011, a fost numit slujitor la Capela din cadrul Spitalului Clinic de Boli Infecțioase „Sf. Cuv. Parascheva“ din Galați, unde a activat până în ultima clipă a vieții sale pământești.

În jurul catafalcului așezat în biserica „Sfinții Trei Ierarhi“ din Galaţi, la ceas de vecernie, cu prilejul Slujbei stâlpilor, ne‑am regăsit noi, foștii elevi, foștii profesori și fostul diriginte, aflați ca și odinioară sub protia Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Casian. La sfârșitul slujbei, în cuvântul rostit de chiriarhul care ne‑a primit cu brațele deschise în 1990, părintele adormit în Domnul, Adrian, fratele nostru, a fost numit „smeritul preot Adrian“ și, prin cuvinte blânde, s‑a accentuat faptul că a slujit bolnavilor vreme de 14 ani, inclusiv în timp de pandemie.

Pentru orice preot, profesor sau medic, amintirea pe care ți‑o poartă enoriașii, elevii sau pacienții, chiar și la ani distanță, poate fi un barometru al modului în care ai slujit semenilor la un moment dat. De aceea, am primit cu bucurie mesajul și mărturisirea unei foste eleve a părintelui Adrian, din anii când preda religie la Școala Generală nr. 7 din Galați, înainte de a primi hirotonia, acum cadru didactic universitar la Dunărea de Jos, care și‑l amintea pe profesorul ei de religie de odinioară ca fiind „un om atât de vesel, de optimist și plin de viață!“.

În ceata slujitorilor Tăi, așază și odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, preotul Adrian! Amin!

Pr. Cătălin Buia