Anul acesta, când Patriarhia Română își serbează Centenarul, Biserica noastră Ortodoxă a adăugat în buchetul ei de sfinți și pe unii dintre creștinii care, în vremurile comunismului ateu, au fost închiși, suferind chinuri pentru mărturisirea credinței în Hristos. Timp de trei decenii s‑au scris mii de pagini despre cei care ne‑au cerut: ,,Să nu ne răzbunați!“ S‑au regizat filme cu imagini terifiante, s‑au realizat documentare, concerte, memoriale ale durerii, scoțându‑se la lumină realități cu care puțini își imaginau că au fost contemporani.
Sunt peste 30 de ani de când, stând pe prispa casei de la țară, sub nucul bătrân, îl ascultam și îl înregistram pe bunicul meu, depănând povești din închisorile comuniste. Fusese închis la Gherla și la Salcia, „Auschwitz‑ul românesc“. Ziua de 18 martie 1958 a fost una întunecată pentru țăranul mijlocaș agricultor Ion Dumitru. O mașină neagră a oprit în fața casei. Mama mea și frații ei s‑au adunat în jurul bunicii mele. Vecinii se agitau: „Au venit să‑l ridice pe nea Dumitrache!“ Copiii scânceau lângă poala maicii lor. O vecină a adus o strachină cu fasole și i‑a dat‑o bunicului: „Ia, nea Dumitrache, ia și mănâncă!… Ia, că tot oi sta flămând pe unde te‑or duce!“ Bunicul a luat strachina de lut, a privit‑o, a lăcrimat și a dat‑o copiilor: „Luați, feciorii tatei! Luați și mâncați, că tot flămânzi oți sta de‑acu, cât o lipsi taica de‑acasă!“ Copiii au întins mâinile și au primit darul ca pe o mană cerească. Apoi, bunicul a fost urcat de milițianul din sat, alături de alți consăteni, într‑un Buceag (camion Bucegi) descoperit. Vina tuturor era aceeași: „uneltire împotriva sistemului“.
Din convorbirile cu bunicul meu nu‑mi amintesc să se fi plâns vreodată. Nu povestea cu detalii ororile la care fusese supus. Nu voia, parcă, să împartă chinul său cu nimeni. Când încercam să‑l întreb despre suferințele îndurate, spunea doar atât: „Bătea, tată, la noi… ca la hoții de cai“ și „toată floarea inteligenței românești era închisă acolo“. Cuvintele lui se disting cu greu, după atâta vreme, dintr‑o casetă veche, pe care am înregistrat‑o în timpul studenției mele. Îmi amintesc de entuziasmul cu care povestea că închisoarea l‑a apropiat de Dumnezeu și de un anume părinte Ioan, de rugăciunile învățate în detenție, de citatele lungi din Sfânta Scriptură, pe care le rostea cu atâta acribie, de poeziile lui Vasile Militaru, recitate cu atâta patos, de torturile pe care spunea că le imaginau călăii din închisori, pentru a‑i înjosi pe preoții care rezistau în chip minunat, cu ajutorul credinței în Hristos, întărindu‑i și pe ceilalți din jurul lor.
Cât de mare a fost bucuria mea să aflu că Biserica noastră a canonizat atâtea suflete de martiri! Cât s‑ar fi bucurat și bunul meu, dacă ar mai fi stat acum cu mine la povești, pe prispa casei, la umbra nucului, să afle că prietenii lui de suferință au devenit sfinți! Cât de mult se bucură, dragii de ei, cu toții, acolo, Sus, în Ceruri, lângă tronul Preasfintei Treimi, văzând că sângele și lacrima lor au rodit frumos pe pământul nostru românesc! „Ne vom întoarce într‑o zi!“ Și s‑au întors… „Mare fie‑Ți, Doamne, slava,/ C‑ai trimis cu sfânt temei/ Rândunele la Jilava,/ Și la Gherla porumbei…“ (Andrei Ciurunga).
Ce ar fi fost Antimul și „Rugul aprins“ fără Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian? Și cât de săraci spiritual am fi fost noi fără munca de traducere a celor douăsprezece volume ale Filocaliei sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, pentru care Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae a jertfit aproape cinci decenii! Ce tristă ar fi fost Sihăstria fără Sfinţii Cuvioși Cleopa Ilie și Paisie Olaru, fără binecuvântarea părintelui Cleopa, „Mânca‑v‑ar Raiul!“, și fără îndemnul părintelui Paisie: „Hai la Rai, la Rai, la Rai, cu căruța cu doi cai!“, cei doi „cai“ fiind smerenia și dragostea, „căci cu acestea se ajunge cel mai ușor la mântuire“.
Dar Râmețul? Cât de pustiu ar fi fost fără Milostivul Sfânt Cuvios Dometie, cel care ne îndemna ca „fapta să ție locul cuvântului“ și „să vorbim astfel încât cuvântul să țină locul faptei“ și ne sfătuia ca un tată iubitor ca „la răutate să fim ca pruncii, care acum se ceartă, acum râd și vorbesc unul cu altul, căci ei nu știu să țină răul!“ Cât de goi spiritual am fi fost, dacă nu s‑ar fi prelins în noi ecoul predicilor pentru popor ale Sfântului Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus!
Și Tismana ar fi fost mai tristă fără Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim, care ne îndemna „să‑i iubim pe cei ce ne prigonesc“; la fel și Lainiciul ar fi suferit fără învățăturile și modelul de trăire duhovnicească a Sfântului Cuvios Mucenic Visarion cel torturat și martirizat de comuniștii atei.
Cât ar fi lăcrimat Prislopul fără Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie, care ne sfătuia că „a fi fericit înseamnă a‑l face fericit pe celălalt!“ Ce modele de jertfă ne‑au fost părinții noștri, Sfinții Mucenici și Mărturisitori Liviu Galaction, Ilarion Felea, Constantin Sârbu și Ilie Lăcătușu! Cu ce daruri minunate l‑a înzestrat Dumnezeu pe Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova! Și ce vindecări trupești și sufletești a făcut Hristos prin rugăciunile sfântului al cărui urcuş la Cer a fost chiar în ziua Învierii!
Sfântul Preot Martir Alexandru Baltagă a fost închis pentru vina de a fi votat, în 1918, unirea Basarabiei cu România. Când anchetatorii sovietici i‑au cerut Sfântului Preot Mucenic Alexandru să Îl arate pe Dumnezeu, Sfântul Părinte a replicat: „Atunci când tu îmi arăți mintea ta, atunci ți‑L arăt și eu pe Dumnezeul meu!“ Iată curajul mărturisirii sfinților noștri părinți în fața minților diabolice, atee. Supraviețuitor al Gulagului stalinist, condamnat la muncă silnică în Siberia, Sfântul Iraclie Flocea, ale cărui oseminte au izvorât mir, „a ținut vie flacăra credinței în lagărul pentru deținuți, încurajându‑i și spovedindu‑i pe cei deportați“.
Împodobiți cu o salbă de virtuți, dar potopiți și ei de ispite și luptând cu patimi, ca orice om, părinții noștri, deveniți sfinți, au urmat calea cea strâmtă, îndurând chinuri și batjocură pentru numele lui Hristos. Bătuți și umiliți, ei au ales răbdarea, tăcerea, iertarea, iubirea și binecuvântarea, după îndemnul Mântuitorului: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați‑vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc“ (Matei 5, 44). Întrebați cu furie pentru cine se mai roagă după ce le‑au fost uciși şi batjocoriţi toți cei dragi, ei răspundeau, printre bătăi, sângerări, scalpări și crucificări: „Pentru voi, pentru voi cei ce ne umiliți ne rugăm!“, iar răspunsurile lor ațâțau și mai tare mânia nelegiuiților atei.
O nucă picată din cer printre gratiile celulei, râvnită de zeci de ochi înfometați, era dăruită, prin sfat „sinodal“, muribundului neortodox, care mai avea de tras în piept o singură șuviță de aer. Oare de ce, când ar fi putut să le potolească dorul de viață celor în care mai licărea speranța unei dimineți? De ce? Pentru a trece testul dragostei de aproapele aflat în suferință. Pentru ca acela, care se pregătea să părăsească întunericul, deșertăciunea și frigul lumii acesteia, să plece spre Cer învăluit în lumina și căldura dragostei.
Dragostea pentru El, dorința de mântuire și de sfințire prin pătimire, le‑a luminat părinților noștri martiri și mărturisitori puntea dintre „chin și amin“, le‑a ostoit durerea, le‑a legat rănile și le‑a transformat celula de întuneric, de batjocură și de umilință într‑un Eden acoperit de lumina lină a sfintei slave. Urcușul dinspre „temnița cruntă“ spre Cer ‑ plin de dureri, de deznădejdi și de căderi ‑ primea la răspântii stropul de apă vie, dumnezeiască: „Pace vouă!“; „Nu vă temeți!“; „Bucurați‑vă!“; „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33).
Tuturor celor care au ținut vie credința strămoșească, sfinți canonizați de Biserica noastră sau oameni simpli, știuți numai de Bunul Dumnezeu, veșnică recunoștință și pomenire! Celor care au umplut cerul cu sfinți, iertare și îndurare de la Dumnezeu! Iar nouă, urmașilor, inimă deschisă pentru a ne prețui eroii, sfinții și martirii și pentru a le urma exemplul de mărturisitori ai dreptei credințe până la jertfă și dincolo de ea!
Prof. Marinela Modiga,
Școala Gimnazială „Miron Costin“, Galați