În peisajul diversificat al periodicelor bisericești de la început de secol al XX‑lea, un loc aparte îl ocupă revista „Căminul“, editată sub egida Societății „Solidaritatea“ a Clerului Eparhiei Dunării de Jos.
Apărut la 1 martie 1925, periodicul s‑a dorit a fi, încă de la început, o revistă creștină pentru familii, fiind un mijloc de catehizare și de misiune creștină, prin clerici, în contextul unei așezări a societății, ieșită din durerosul război mondial.
Acest lucru este subliniat chiar în prima pagină a publicației: „Vouă, dragi familii, slăvite cetăți de voie bună și mulțumire de altădată, îndreptăm aici cugetul inimilor noastre, chemarea noastră. Cumplită vijelie trecu peste noi cu mohorâtele zile ale războiului și jalea, prăpădul și rănile pe care le‑au adus cu sine războiul, nici astăzi nu s‑au închis.
Multe s‑au zguduit din temelii și ceea ce se clădește astăzi, în pripă, este mai ales șubred și fericirea, pacea, liniștea au fugit ‑ vai! ‑ din multe cămine, departe. (…)
Venim către voi cu sufletul nostru înălțat de marea noastră credință în Mântuitorul, Care, de pe înălțimea Crucii, într‑o largă îmbrățișare de omenire, înduioșat cheamă: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi» (Matei 11, 28).
Venim sub acoperișurile voastre să aducem o zare de lumină, o adiere de pace, o nădejde de mai bine, înviorătoare. (…)
Ramura de măslin în gura porumbelului ‑ când barca lui Noe plutea peste ape: pace, nădejde, voie bună spre muncă și siguranța că năvălirea apelor a încetat ‑ iată ce vrea să fie solia aceasta pentru voi, dragi familii, acum, la începutul primăverii“.
Apărută la mai puțin de o lună de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, revista cuprinde în paginile sale îngălbenite de vreme și ecoul acestui eveniment istoric:
„Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și corpurile legiuitoare ale țării au ridicat Biserica românească la înalta treaptă a patriarhatului. Acest act istoric este de o înaltă însemnătate pentru Biserica și pentru Statul poporului român, o răspântie, un punct de hotar în lunga, anevoiasa cale a suișului poporului românesc către condițiile firești ale dezvoltării între popoare. Pentru Biserică, patriarhatul este consacrarea din partea statului a unui întreg trecut de jertfă, de generoasă contribuție a Bisericii Ortodoxe în opera de plămădire și de eroică consolidare a ființei etnice a poporului. Biserica ortodoxă este ctitora orânduirilor culturale‑sociale‑naționale ale românilor. Cât datorează Statul român credinței religioase în Mântuitorul Hristos, marilor ierarhi ai Bisericii ortodoxe, operei culturale și sociale a Bisericii, singura care în vremurile de restriște pentru români, a dat neamului elanul sufletesc și solidaritatea morală și puterea de rezistență, de a biruit în cele din urmă toată vitregia vremii — și este astăzi Statul politic al tuturor românilor, liber, de sine stătător și stăpân pe strămoșeștile hotare ale idealului național!
Fruct copt al tuturor străduințelor și eroicei contribuții ale Bisericii Ortodoxe pentru consolidarea Statului român este patriarhatul Bisericii, care s‑a săvârșit într‑o atmosferă de sfântă și înduioșătoare pace, elan și iubire întreolaltă, a tuturor factorilor cu răspundere în Biserica și în Statul poporului român.(…)
Este nădejea unei reveniri a Bisericii în vechile rosturi sociale de care aceasta, doar ea, s‑a învrednicit față de poporul român.
Căci și pentru viitor, adică pentru un viitor mai bun pentru poporul și statul român, nu vedem altă instituție socială mai îndreptățită la onoarea și marea răspundere de îndrumătoare și proteguitoare a jertfelor și năzuințelor naționale“.
Tot acest prim număr consemnează și inițiativa Episcopului Cosma Petrovici de a organiza la 12 februarie 1925, un Comitet central eparhial pentru înființarea în orașul Galați a „două internate pentru copiii de români săraci și silitori la învățătură“:
„Inițiativa Preasfințitului Episcop are toate trăsăturile unei inițiative de mare atitudine morală și de înaltă înțelegere a vremurilor și a nevoilor. Ceva din seninul și din prospețimea gândurilor și a faptelor marilor ierarhi care au sfințit cu jertfa lor locurile în care au stat și au revărsat binecuvântări peste țara și poporul românesc, în vijelia vremurilor ce au trecut“.
Din primul comitet redacțional, aflat sub președinția de onoare a Episcopului Cosma, făceau parte clericii: pr. Petre Chiricuță (director), pr. Ludovic Cosma, pr. dr. I. C. Beldie, pr. Th. Stoica, pr. Ștefan Arșic, pr. Constantin Andrei, pr. Petru Gh. Savin și pr. Emanoil Bogatu.
În numerele care au urmat au mai semnat în revistă nume cu rezonanță în cultura și spiritualitatea națională: arhim. Chesarie Păunescu, arhim. Iuliu Scriban, arhim. Irineu Mihălcescu, pr. Gala Galaction, pr. Constantin Todicescu, Mihail Sadoveanu, Nichifor Crainic, Constantin Buzdugan sau Tudor Arghezi.
În anul 1941, după 17 ani de la primul număr, revista a încetat să mai apară, vremurile care au urmat făcând imposibilă reapariția ei ulterioară.
La acest soroc al presei bisericești din zona noastră, înălțăm rugăciuni către milostivul Dumnezeu ca să rânduiască în Împărăția Sa sufletele tuturor celor ce au contribuit la propășirea spirituală și culturală a creștinilor de la Dunărea de Jos, prin paginile revistei „Căminul“.
Pr. dr. Alexandru Bulgaru