În anul acesta, 2023, când comemorăm împlinirea a 200 de ani de la nașterea Episcopului Melchisedec Ștefănescu, ne‑am propus să publicăm în revista eparhială a Arhiepiscopiei Dunării de Jos un serial de „portrete“ ale acestui neegalat ierarh, creionate din cuvinte de prețuire și apreciere de personalități cultural‑științifice, contemporane cu Episcopul Dunării de Jos și al Romanului, dar și de după trecerea sa la cele veșnice. Unele din aceste texte, cu certă tentă de laudatio, au fost adesea aduse în atenție, ca o motivație a valorii de înaltă clasă a Episcopului Melchisedec. Altele sunt puțin sau deloc cunoscute, ori citate fragmentar.
Avem convingerea că o astfel de antologie a recunoașterii meritelor Episcopului Melchisedec și a contribuțiilor sale fundamentale la promovarea vieții autentice și a imaginii Bisericii Ortodoxe Române în veacul al XIX‑lea – pe plan românesc și panortodox – alcătuită din aprecieri imparțiale aparținând unor elite ale culturii și științei din țară și de peste hotarele României oferă dimensiunea slujirii sale neobosite de‑a lungul întregii vieți.
Pr. Eugen Drăgoi
*
Pr. Wladimir Guettée (1816‑1892), preot catolic, convertit la ortodoxie, istoric și publicist, autor al monumentalei lucrări, l’Histoire de l’Église:
„Prea Sfinția Sa Episcopul Hușilor a binevoit să fie, pe lângă Prea Sfinția Voastră, interpretul recunoștinței mele și al profundului respect pe care vi‑l port…
Mi‑aș fi îndeplinit mai de mult această datorie, dar, dat fiind că din principiu respect atât de mult episcopatul ortodox, prima mea tendință este de a ezita înainte de a‑mi îngădui să scriu unui episcop. Cu toate acestea, atunci când este de datoria mea să mă adresez unui venerabil episcop ortodox, îmi îndeplinesc această datorie cu multă dragoste, căci dacă nutresc sentimente de venerație față de acesta, nutresc în egală măsură și sentimente de fiască dragoste.
Vă venerez, Prea Sfințite, pentru că sunteți succesorul legitim al apostolilor și totodată pentru că, prin virtuțile și știința P.S. Voastre, faceți cinste înaltei vrednicii apostolice care v‑a fost conferită“.
[Pr. Scarlat Porcescu, Legăturile Episcopului Melchisedec Ștefănescu cu Wladimir Guettée, în „MMS“, an. LII, nr. 9‑12, septembrie‑decembrie 1976, p. 760‑761. Scrisoare datată: Paris, 2/14 aprilie 1877]
*
Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838‑1907), filolog, istoric, arhivist, scriitor, publicist, jurist, „cel dintâi slavist al istoriografiei românești“, coleg cu Episcopul Melchisedec în Academia Română:
,,Fiindcă nu aparținuse nici unui partid politic, moartea lui a trecut aproape neobservată; și totuși a fost un bărbat foarte remarcabil și un Român neaoș din moși strămoși… Episcopul Melchisedec, fără îndoială, a fost bărbatul cel mai cu sciință dintre prelații noștri contimporani, și locul său în Academia Română nu (a fost) o simplă conveniență politică sau numai o greșală de adresă; i se cuvenea lui în toată puterea cuvântului… În Episcopul Melchisedec strălucia munca literară. Ca Academician el va rămâne cu tot dreptul în Panteonul nostru național… Specialitatea lui cea adevărată a fost istoria română bisericească, mai cu seamă adunarea monografică a materialului istoric. Pe acest câmp el a lucrat foarte mult și nu înceta de a lucra cu stăruință până în ultimele momente ale vieței. Afară de numeroase tractate mai mici, care toate sunt de o mare însemnătate, precum despre Lipoveni, despre Armeni, despre mănăstirile din Moldova, despre Sfânta Parascheva, despre mitropolitul Grigorie Țamblac etc., etc., episcopul Melchisedec a lăsat două opere capitale: Cronica documentală a diocesei Hușilor și Cronica documentală a diocesei Romanului, cari singure ar fi de ajuns pentru a‑i asigura un loc de onoare în oricare literatură istorică“.
[Revista Nouă, an. V, nr. 5, 15 august 1892, p. 162‑163]
*
Constantin C. Diculescu (1880‑1936), conferențiar la Universitatea din Cluj, primul biograf al Episcopului Melchisedec și editor al unor scrisori ale acestui ierarh:
„Ca inspector, locuind în seminar, a fost un pedagog model; prin observațiuni minuțioase ajunsese a cunoaște caracterul fiecărui elev, așa că prin povețe aruncate în mod fin prevenea multor elevi neajunsurile firei lor. Cei ce au fost pe acele timpuri în Seminarul Veniamin mărturisesc că disciplina școlară a părintelui Melchisedec era o disciplină aleasă, pe care nu și‑o poate însuși oricine; era o artă în accepția curată a cuvântului. Fire simțitoare, ajuta la orice ocazie pe școlarii săraci și orfani, le vorbea blând și încurajator, era sprijinul, și protectorul lor. Caracterul său era nobil, vorba măsurată, privirea dulce; avea o elocință convingătoare; acestea erau armele cu cari se impunea atât elevilor buni care‑l respectau și iubeau, cât și celor răi cari se îndreptau…
Era foarte iubit de elevi și ca profesor și ca inspector, căci ca profesor avea depline cunoștințe de științele ce preda, și le preda metodic și potrivit cu gradul inteligenței elevilor; iar ca inspector îngrijea mult de buna conduită și întreținere a elevilor.
(Membrii Divanului Ad‑hoc) au recunoscut în el (Melchisedec) un patriot convins, un bărbat de o cultură superioară și un distins reprezentatnt al Bisericei…
Ca servitor al Altarului, Melchisedec căuta să împodobească și să dea măreție serviciului divin. La Episcopia de Roman, cântările corale s‑au introdus pentru prima oară în timpul episcopatului său. Deși avea o voce plăcută, Melchisedec nu era însă un muzicant (sic) bun. Când servea, avea o ținută impunătoare și poporul admira mult pompa serviciilor divine săvârșite de el….
În raporturile cu oamenii, Melchisedec era foarte amabil și popular cu toți… Singur numele lui impunea stimă și respect. La Episcopie vorbea cu toți, nefăcând deosebire între cel mai înalt funcționar al episcopiei și cel din urmă servitor… Cu o bunătate rară trata pe cei mici și supuși; era aspru și neînduplecat cu cei răi. În atitudinea sa observai un fel de seninătate plăcută, reflex al unei inimi sincere și bune. Avea darul de a‑și apropia pe cel cu care vorbea, și acesta putea să‑i vorbească liber și deschis. Și sufletul său era împodobit cu multe calități alese, caracteristice oamenilor mari…
Melchisedec e unul din cărturarii însemnați ai secolului trecut (al XIX‑lea, n. ns.)… Valoarea operelor sale istorice e cu atât mai mare, cu cât sunt scrise într‑un timp, când la noi se făcea știință cu tendințe.
O însușire de căpetenie a lucrărilor istorice ale lui Melchisedec e originalitatea; a adus lucruri nouă și a răsturnat teorii acreditate…
Melchisedec… era bun și afabil cu toată lumea; avea o privire blândă, o înfățișare plăcută, o inimă largă și simțitoare. Suflet sincer și caracter neșovăitor, Melchisedec, atât în scris cât și în vorbire spunea verde ce simțea și cugeta; fățărnicia nu‑i plăcea. Era comunicativ și vesel, dar nu vorbăreț. Persoana lui avea un fel de demnitate impunătoare, o noblețe pe care i‑o da nu vechimea familiei sau strălucirea nașterei, ci cultura și superioritatea spiritului. În întregul ființei sale se vedea o notă aristocratică, ceva care atrage; la el totul era natural, nimic afectat.
În toate actele și manifestările sale, în felul său de a trăi și a lucra, păstra ordinea și regula. Era om de acțiune și de inițiativă: își urmărea aspirațiunile cu o stăruință neobișnuită și prezenta lor nerealizare nu‑l descuraja.
Ca toți oamenii distinși, Melchisedec era foarte darnic, nu însă risipitor…
Cunoștea bine trei limbi moderne: franceză, germană și rusă și patru clasice: latină, greacă, paleoslavă și ebraică…
Astfel a fost și astfel rămâne Melchisedec: una din gloriile episcopatului român și o podoabă a țării sale“.
[Constantin C. Diculescu, Episcopul Melchisedec. Studiu asupra vieții și activității lui, cu un portret și escerpte din corespondență, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1908, p. 6, 9, 11, 75, 81, 134, 135, 148]
*
Arhiereul dr. Veniamin Pocitan Ploieșteanu (1870‑1955), Vicarul Sfintei Mitropolii a Ungro‑Vlahiei:
„Despre Melchisedec Ștefănescu s‑a scris mult și se va mai scrie. Oamenii mari nu se uită ușor, pentru că ei lasă în urma lor o dâră de lumină, ce proiectează peste veacuri. Lumina minții lor nu se întunecă repede, ca un meteor, ci lucește continuu. Sunt ca niște stele, care radiază pururea pe orizontul vieții intelectuale, prin creațiunile minții, prin viața și prin virtuțile lor. Sunt oameni care s‑au născut ca să nu mai moară. Ba aș putea zice că strălucesc mai puternic, după apusul vieții lor celei pământești. O făclie mai frumos luminează din întunericul depărtat. Un munte se arată mai înalt, cu cât te depărtezi mai mult de la poalele lui. Așa sunt și oamenii mari. Cu cât trece vremea, cu atâta ei ies mai în relief, mai ales când nu răsar alții care să‑i eclipseze, sau cel puțin să‑i egaleze“.
[Arhiereul dr. Veniamin Pocitan Ploieșteanu, Vicarul Sfintei Mitropolii a Ungro‑Vlahiei, Momente din viața și activitatea lui Melchisedec între anii 1856‑1861, București, 1936, p. 11]
*
Pr. Academician Mircea Păcurariu (1932‑2021), profesor de teologie, istoric, publicist, autor de sinteze ale istoriei Bisericii Ortodoxe Române:
„Melchisedec Ștefănescu a fost cel mai de seamă ierarh care a păstorit în străvechiul scaun al Romanului.
În relațiile sale cu clerul și credincioșii, Melchisedec a fost chipul adevăratului păstor de suflete. A izbutut să impună disciplina în rândul clerului, în toate cele trei eparhii pe care le‑a cârmuit. Posturile de conducere – la Episcopie și protoierii – le‑a încredințat numai unor oameni capabili.
Ca membru în Senatul țării, Episcopul Melchisedec a luat cuvântul în mai multe rânduri, sprijinind năzuințele Bisericii și ale poporului Român. În felul acesta, a dovedit cu fapta că «Biserica nu se poate izola de țară iar interesele țării nu pot să fie străine Bisericii».
Cu aleasa sa pregătire cărturărească și cu bogata sa experiență, Melchisedec a fost sufletul discuțiilor (în plenul Sfântului Sinod al Bisericii noastre, n. ns.) și autorul celor mai multe regulamente și hotărâri adoptate de Sfântul Sinod în primele două decenii de existență. A prezentat, de asemenea, numeroase memorii cu propuneri pentru întărirea vieții bisericești, pentru ridicarea nivelului moral, cultural și material al preoțimii, pentru îmbunătățirea procesului de învățământ în seminarii și pentru înființarea unei facultăți de teologie, pentru editarea cărților bisericești și, mai ales, în legătură cu dobândirea autocefaliei Bisericii noastre.
Dar numele lui Melchisedec a rămas înscris nu numai în istoria Bisericii noastre, ci și în istoria culturii românești, căci prin cercetările sale a adus contribuții prețioase la îmbogățirea patrimoniului nostru cultural și la dezvoltarea istoriografiei românești.
Episcopul Melchisedec ne apare, deci, ca un ierarh cu o cultură multilaterală, cu o viață sufletească aleasă, cu vederi largi și înaintate… Pentru toate acestea a fost apreciat în chip deosebit de contemporanii săi, cum au fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza și prietenii săi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și alții.
Îl socotim cea mai aleasă podoabă a Eparhiei Romanului și o podoabă a întregii noastre Biserici, alături de Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Veniamin Costachi și Andrei Șaguna“.
[Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 168‑175, extrase]
„Episcopul Melchisedec a fost primul mare istoric al Bisericii nostre, autor al unor lucrări de valoare la timpul respectiv…. Episcopul Melchisedec a inaugurat o etapă nouă în cecetările de istoria bisericească la noi“.
[Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Cultura teologică românească, Editura Basilica, București, 2011, p. 244‑245]
(Va urma)