Mănăstirea rămâne adânc înrădăcinată în vocaţia sacră a omului întru totul devotat cauzei existenţiale, anticiparea Împărăţiei lui Dumnezeu, încă de aici, de pe pământ, „pe cale“, dar cu motivaţie lăuntrică, din chiar chemarea Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să‑şi ia crucea şi să‑Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34). De fapt, aici, Domnul îi invită doar pe cei liberi, conştienţi şi hotărâţi să accepte realităţi din lumea veşniciei şi nu filosofii ori promisiuni din ordinea trecătoare a vieţii noastre omeneşti. Este proba focului, a limitării de voie a unor realităţi îngăduite de rânduiala convieţuirii sociale normale pentru un salt anevoios, abrupt şi, uneori, de neînţeles pentru lumea noastră de astăzi.
Totuşi, această alegere lucidă şi liberă ţine seama de o experienţă probată de milenii, nu doar la creştini, ci şi‑n alte religii. Este, fără îndoială, o jertfă binefăcătoare personal şi comunitar, dar susţinută în chip real de puterea, de harul şi de iubirea Mântuitorului, concretizată în mulţimea modelelor, şi anume cuvioşii, cuvioasele, nevoitorii, chiar necunoscuţi de noi, pustnicii şi devotaţii monahi şi monahii care au acceptat „calea cea strâmtă“, dar sigură, spre urcuşul „sfintelor nevoinţe pentru desăvârşire“. Desăvârşirea, se înţelege, este un dar de sus, care se împlineşte în ascultarea fără încetare de voia lui Dumnezeu pentru vindecarea de ispitele voii proprii şi de egoismul vătămător de înţelegere faţă de aproapele. Ascultarea, de asemenea, nu trebuie înţeleasă drept limitare a demnităţii persoanei, ci o potenţare harică şi luminoasă a voinţei în lucrarea de desăvârşire, pentru mai multă disponibilitate faţă de aproapele, de orice om. Ţinta slujirii monahale este dăruirea de bunăvoie a tuturor energiilor pozitive, a disponibilităţilor şi faptelor iubirii milostive pentru refacerea comuniunii, a fraternităţii reale şi a solidarităţii binefăcătoare. Este lacrima interioară pentru durerile, suferinţele şi greutăţile semenilor. Atunci primim în dar uşurare, motivaţie, putere şi voinţă, convertite la iubirea milostivă.
Monah şi mănăstire înseamnă cuviinţă, echilibru, bunăvoinţă, smerenie şi devotament, din darul lui Dumnezeu, pentru tot omul. Rugăciune, muncă şi pace lăuntrică, acceptarea crucii şi asumarea tuturor necazurilor pentru candela vieţuirii monahului în lume, de la începutul istoriei şi până la intrarea în veşnicie, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin“! Aşa au fost depăşite, cu credinţă, cu ascultare de Dumnezeu în Biserica Sa şi cu mistuire, „cu timp şi fără de timp“, toate încercările, inclusiv când am căzut sub cruce şi mai ales de atunci am simţit toţi monahii de totdeauna „mâna“ salvatoare, vindecătoare şi iubitoare a Domnului! Fără monahism şi mănăstire nu am beneficia de oxigenul dreptei credinţe mărturisite şi împărtăşite frăţimii în timpuri bune şi mai puţin bune. De la Sfântul Constantin cel Mare la timpul voievozilor români, ctitorirea de mănăstiri a însemnat continuarea unei şcoli pentru viaţa frumoasă, pentru suflet, pentru educaţie, pentru cultură, pentru artă, pentru sănătate, pentru socializare, pentru apărarea identităţii şi pentru zidirea cetăţilor civilizaţiei, oazele liniştii şi grădinile frumuseţii morale exprimate şi prin paradisiacele „grădini ale Maicii Domnului“!
Eugenia Panu, în obştea celor aleşi
să poarte crucea neamului în iadul închisorilor
Toată România este o imensă „grădină“ a Maicii Domnului, în special datorită mănăstirilor medievale şi a celor ctitorite până în zilele noastre, din motivaţia profundă a restaurării omului şi refacerii comuniunii, când tendinţe de însingurare, de izolare şi de înstrăinare de ceea ce ne defineşte identitar, tradiţional şi umanitar‑filantropic ne îndreaptă mai mult spre o concepţie virtuală a vieţuirii.
Monahul în mănăstire este şi el un „medic“: pentru sine, cu ajutorul Domnului, Maicii Domnului şi ascultării, dar şi pentru noi, prin generozitate, devotament şi jertfirea de sine în binele nostru.
O astfel de mănăstire, nu dintre cele voievodale, intrată însă în conştiinţa istorică, naţională ori internaţională a zilelor noastre, este Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului“ de la Cudalbi, situată în mănoasa câmpie a Covurluiului din judeţul Galaţi. A fost ctitorită din dorinţa de jertfire de sine, inclusiv de dăruirea bunurilor trecătoare, de către creştina cu bună stare Eugenia Panu din judeţul Vrancea. Deţinea o proprietate importantă la Cudalbi, care de la obârşia ei s‑a numit Moşia Gologanu. Şi ctitoria ei, mănăstirea începută în 1925, s‑a chemat tot Gologanu. Soţul acesteia, medic, a dorit un centru de sănătate. A biruit gândul şi hotărârea Eugeniei de a temelui o „clinică“ a Duhului Sfânt, care să se ramifice şi sufleteşte, chiar şi atunci când omeneşte vin încercări, cum ar fi „răstignirea“ din contextul Decretului 410 pentru obşte şi mănăstire, şi prigoana comunistă pentru creştini şi patrioţi. S‑a instalat la mănăstire I.A.S.‑ul (Întreprindere Agricolă de Stat), iar Eugenia a intrat în obştea celor aleşi să poarte crucea neamului în iadul închisorilor, de unde nu s‑a mai întors vie. Nici astăzi nu i se poate identifica mormântul. Totuşi Dumnezeu a inspirat‑o să aşeze în cripta bisericii mormintele părinţilor ei: Gheorghe şi Maria. Astfel au slujit oasele lor, tainic, unite cu sângele jertfei ei, în locul Sfintei Liturghii până în 1990, când a fost redeschisă Mănăstirea Gologanu. În timpul unei vizite efectuate pe când era Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a sugerat ca numele aşezământului să fie Mănăstirea „Naşterea Maicii Domnului“ de la Cudalbi.
A doua ctitorie, în vremuri de libertate
Arătau atunci ruinele, locul şi zona tot ca o închisoare. Paragină, vânt, secetă, doar câţiva nuci mai aminteau de frumuseţea fostei „grădini“, care acum semăna cu spinii! Fostele măicuţe, adăpostite, îngrijite, miluite de preoţi pe la diferite biserici, au revenit şi dânsele rănite, îmbătrânite, bolnave şi îndurerate. Au avut însă duh jertfelnic, dragoste curată şi smerenie adevărată, pe care s‑au repus temeliile actualei mănăstiri. La prima vedere nu era mare diferenţă faţă de parcelele din Bărăgan, unde existau doar ţăruşii, şi locul de bordeie pentru deportaţii din Banat! Ce minunaţi sunt călugării şi călugăriţele, care cu iubire hristică au lăsat case şi oarecare confort şi au revenit, cu bucurie, în bordeie! De ce? În suflete au făcut „palate“ Domnului, şi în inimi „biserici“ Maicii Domnului! Aşa s‑au redeschis, s‑au rezidit, s‑au înfrumuseţat majoritatea mănăstirilor în ultimii 30 de ani în Biserica noastră. Pentru Dumnezeu, tradiţia monahală plină de modele ale sfinţeniei a arătat, generaţie după generaţie, fidelitate faţă de vocaţia lăuntrică şi spiritul de jertfă şi de dărnicie al românului.
Aşa s‑a ajuns la venirea celui de‑al doilea ctitor, maica stareţă Mariani Popa, cu toată familia şi tot avutul material. Tata, un sfânt, a scris cu mânuţa lui tot Ceaslovul, în comunism. Mama, devenită călugăriţa Semfora, sora, călugăriţa Cecilia, fostă şi ea, în tinereţe, în închisoare pentru port ilegal de uniformă, ctitoreşte acum o altă mănăstire. Rar am constatat o astfel de hărnicie, la rugăciune şi la muncă, precum în această familie. Din această realitate s‑a închegat familia monastică de peste 30 de măicuţe şi un ansamblu demn de asemănarea cu cetăţile mănăstireşti de seamă din ţară: biserica ştefaniană – o catedrală, cetate, chilii, paraclis, atelier de covoare, gospodărie anexă, fermă agricolă şi, mai ales, o „grădină“ a Maicii Domnului în Câmpia Covurluiului, de multe ori parcursă de oştenii Sfântului Ştefan cel Mare pentru apărarea credinţei şi a neamului.
Toate s‑au prezentat ca o ofrandă pascală, în Duminica Samarinencei, în mijlocul unei mulţimi de peste 3.000 de credincioşi, pentru sfinţirea sfântului lăcaş. A fost mai curând inaugurarea unei „fântâni“ a lui Iacob, în faţa Mântuitorului însetat de dorul de noi toţi, peste care a trimis a doua zi ploaie şi de har, dar şi de dar pentru grâu, vie şi floarea‑soarelui, ca să avem toţi pâine, ulei pentru candelă şi vinul pentru Euharistie.
Dar pe colina conacului Eugeniei Panu a înflorit, prin lanul de grâu, o „chică“ de un pogon de maci roşii, semn vizibil al sângelui dăruit pentru pământul sufletului şi al pâinii de către martiri. În sfârşit, Eugenia Panu are mormântul în mănăstire şi în sufletele noastre. Post‑mortem, i‑am conferit cel mai mare ordin eparhial: „Crucea Sfântului Apostol Andrei“. Maica stareţă Mariani Popa, cu chipul monahiilor‑ctitor de obşti monahale voievodale, a fost şi dânsa salvată, prin minune autentică, datorită rugăciunilor şi priceperii devotate a medicilor de la Galaţi în încercarea din pandemie. Reînviată biologic şi spiritual, şi‑a reluat, din darul Domnului, lucrarea de zi cu zi, sănătoasă! O vedem ca pe un dar de Înviere! I‑am conferit, pe bună dreptate, tot „Crucea Sfântului Apostol Andrei“. Mai presus de toate, maica n‑a ocolit crucea sfintelor nevoinţe nici când a fost exclusă din mănăstire, nici în faţa atâtor greutăţi de monah, de rugător, de stareţ, de mamă sufletească a armonioasei obşti, o familie ca o prisacă în Câmpia Covurluiului.
† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos