Pedagogia preventivă ‑ sau ceea ce am putea numi cu acest titlu ‑ trebuie pusă la contribuție pentru crearea atmosferei. Atât educatorul, cât și elevii urmează să‑și dea seama că lecția de Religie trebuie să aibă un fel de halou spiritual, adecvat, că se pune problema unei higiene spirituale a orei de educație religioasă, care se aplică atât înainte și după lecție, cât și în timpul ei.
În acest sens, educatorii și elevii trebuie să se acomodeze cu ideea că timpul nu e la fel, nu e ceva neutru, ci are pentru om momente diferite de semnificație, unele mai laice și mai domestice, altele mai sacre, cu grade și nuanțe deosebite în amândouă aceste privințe. Timpul trebuie înțeles de elev drept ceva cu personalitate respectabilă, care ‑ uneori ‑ îngăduie mai mult, alteori îngăduie mai puțin, care uneori permite manifestarea liberă a omului, iar alteori o îngrădește într‑un complex de grave și transfigurate tabu‑uri spirituale. Timpul neutru care ‑ din punct devedere metafizic – îngăduie oricând, orice, al modernilor, timpul văduvit de orice împlicație a înțelesurilor religioase, nu e rodnic pentru suflet în școală, cum nu e nicăieri.
Timpul religios e ca o mare personalitate și feerie metafizică, având colorări multiple și discernământ ontologic și muzical, omul, fiind total diferit de timpul matematic sau laic al modernilor, în care nu intră decât abstracții, convenții sau frivolități și niciun ecou al structurărilor pornite din transcendent.
Pentru a respecta timpul conceput în chip religios, educatorul trebuie să aplice în școală câteva măsuri. Întâi, elevii să știe chiar din ajun, de când își pregătesc lecția de Religie, că a doua zi va fi pentru ei un moment deosebit la școală: va fi vorba despre Dumnezeu și de cele sacre. Ora de Religie schimbă sensul zilei pentru elev, dându‑i o înfățișare mai reculeasă, mai sărbătorească. Așa cum pentru creștini, și mai ales pentru țăranii noștri, sărbătoarea începe ‑ oarecum ‑ din ajun, de la apusul soarelui, ajunul având și el unele blânde fulgurări excepționale și promisiuni preacurate, constituid ca un fel de uvertură festivă, tot așa elevii trebuie să se pregătească de mai înainte pentru lecția de Religie, chiar din ajun, pentru ca ‑ a doua zi ‑ sufletul lor să aibă o rezonanță sacră, cât mai fidelă adevărurilor pe care le vor învăța!
Al doilea, în ziua când este lecția de Religie, elevii să aibă o atitudine mai armonioasă, să intre sufletește în regiuni mai alese, să‑și amâne diferendele dintre ei, să se poarte cu o anumită sfială de mare cumințenie chiar cu câteva ore înainte de începerea lecției de Religie. Ce pot face în alte zile, nu pot face în ziua aceasta! În special, și în al treilea rând, ei trebuie obișnuiți cu ideea că în timpul orei de Religie e necesară o disciplină ideală, că e păcat ca atunci să se țină de reclamații unul despre altul, cum se întâmplă, din nefericire, adesea, stricând atmosfera religioasă. Reclamațiile să le lase pentru altădată sau, mai bine, să știe să se împace între ei! Ora de Religie și ziua ei să fie pentru elevi ca un fel de «trêve de Dieu» (pace sau armistițiu cu Dumnezeu) al medievalilor, să fie prilej de împăcare și liniștire , pentru a permite sufletului să realizeze și să trăiască gravele apercepții ale valorilor sfinte. Această reținere aimpulsurilor vulgare urmează să o deprindă elevul și să o aplice, natural, întotdeauna, dar mai cu seamă în preajma orei de Religie, în recreația ce o precede, în timpul de înaintea ei, din ajun și până după ce s‑a terminat această comunicarecu idei mai auguste, care e lecția de educație religioasă… Să se știe căo abatere disciplinară în ziua și oradeReligie emult mai vinovată și mai întristătoare decât în alte zile și ore. În felul acesta, elevul va începe să‑și potrivească pașii sufletului în consecvența semnificațiilor timpului, a momentului în care se găsește, și va face, astfel, un exercițiu de mare folos, nu numai pentru Religie, ci și pentru educația caracterului.
Toate aceste măsuri culminează într‑una singură sau într‑un rezultat unic, care este: formarea în elev a voinței de a realiza sărbătoarea, a autosupravecherii pentru a se pune de acord cu armonii mai mari decâtel, a tendinței de adilata elementele bune și frumoase, nuanțele și direcțiile senine, generoase, avântate, plotinice, ale existenței, iar nu cum se obișnuiește azi, de multe ori, de a cultiva sau a lăsa frâu liber satanismului, care se complace să umfle trăsăturile nefaste, cuvântul rău ce mărește spărturile din pânzele corăbiilor.
Educatorul să învețe pe elev calmul nervilor și al afectelor și suspendarea egoismului, pentru a participa la armonioase jubilări și mistere generale. Într‑o epocă de revoltă a nervilor și de stridență a egoismului, cum e cea a noastră, care a început să contamineze și pe copii, îi va fi greu educatorului să realizeze această recomandare a noastră. Dar, dacă va realiza măcar o parte din ea, meritul său va fi cu atât mai mare, cu cât va fi pus educația religioasă pe baze mai solide și, totodată, îi va ajuta pe elevi să se vindece de această racilă modernă, care e neputința de a se stăpâni. Îi va fi mai ușor educatorului să realizeze aceste cerințe preventive ale lecției de Religie, dacă el însuși va ști să aibă o atitudine sărbătorească, dacă din ființa lui va radia ceva festiv, dacă altă lumină se va aprinde în privirea lui în ziua consacrării Divinității.
Vasile Băncilă
* Vasile Băncilă, Inițierea religioasă a copilului, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galati, pp. 101‑103.