Satul românesc este, în continuare, o mare resursă umană, în pofida scăderii demografice şi absenţei tinerilor, o bogăţie spiritual‑culturală, patrimonială şi tradiţională, tocmai prin stabilitatea care o oferă, încă, în mare parte, înţelepţii experienţei vieţii trăite, cu bune şi mai puţin bune, în timpuri favorabile şi potrivnice din punct de vedere social şi economic.
Tocmai resursa umană a satului este „cheia“ de boltă a înţelesului profund privind rădăcinile noastre ca popor creştin aici, la „Poarta creştinătăţii“, în „calea tuturor relelor“.
Privind obiectiv, adică la faţa locului, cum s‑ar spune, observăm o degradare a satelor, mai ales prin părăsirea lor de forţa vitală, care o reprezintă tocmai cei absenţi, fie mutaţi la oraşe, pentru o viaţă mai bună, fie în străinătate, pentru mai multă stabilitate economică. În realitate, bogăţia spirituală (bunicii şi părinţii) nu poate fi înlocuită cu nici o altă ofertă, cât ar fi de ademenitoare, în perimetrul strict economic al existenţei noastre. Din fericire, custozii bunurilor noastre existenţiale mai trăiesc, îngrijesc de morminte, care sunt pietrele de la temelia neamului şi spaţiile speranţei „în zilele de apoi“, păstrează culoarea veselă a portului tradiţional, măcar în ladă, rezistă la tentaţia unei modernităţi secularizante galopante şi sunt mereu gata să ofere foarte mult din experienţa lor în schimbul unei vizite fugitive, pe care ei o apreciază a fi „clipă de eternitate“.
Pentru ţăranul român, care păstrează, încă, în demnitate, numele ţărânei din care suntem luaţi, şi în care ne vom întoarce, lumea este mult mai bună, deoarece pe om dacă‑l priveşti prin prisma bunătăţii, bun este! Aceste câteva consideraţiuni de ordin general ne arată că nu‑i suficientă aprecierea de sus şi de la distanţă, în privinţa realităţilor satului românesc şi nici chiar comparaţia cu ceea ce a fost cândva. Părintele Adrian Făgeţeanu de la Mănăstirea Antim ne amintea: „Cine vede lucrurile de sus, le vede bine, dar cine le vede de jos, le vede exact“.
Credem că aşa a fost gândul inspirat de Dumnezeu Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de a propune Sfântului Sinod tematica misionară de o actualitate stringentă: „Satul românesc ‑ preoţi, învăţători şi primari gospodari“. Ne‑a invitat pe toţi, săteni aflaţi la oraşe, ori în Occident, la o reflecţie şi de aici la o lucrare menită a reînvia dragostea faţă de ceea ce suntem şi nu de ceea ce ne lipseşte.
Tema este extrem de actuală şi aşa va rămâne, deoarece satul la români nu va dispărea. Poate vor înceta unele tradiţii, obiceiuri, dar satul va dăinui atât timp cât preoţii noştri ‑ toţi tineri, uneori singurii intelectuali tineri, cu învăţătorii, cât vor mai fi copii, cu primarii care au şi vor avea de păstrat un mare patrimoniu, deoarece, inclusiv centrul comunal, tot un sat este. Avea mare dreptate savantul Nicolae Iorga când observa că în istorie a fost sat fără stat, dar viceversa nu.
Revenind la tema sinodală, Preafericitul însuşi fiind un sătean de la Dobreşti, unde – spre cinstea Preafericirii Sale – a ctitorit în casa părintească o sălăşluire stăreţească aidoma Patriarhului Miron la Topliţa, tocmai pentru a nu muri satul, ne arăta că s‑ar cuveni a nu trata realităţile săteşti nici idealizant, nici nostalgic, ci cu atenţie la fenomenul abandonului practic şi la o supravieţuire precară.
Tocmai de aceea, avem datoria, cu toţii, să încurajăm, să sprijinim la modul concret preoţii noştri de la sat. Ei sunt principalii vectori ai luminii săteşti, fie şi într‑o realitate economică destul de precară, la sat.
Bisericile noastre vechi sunt înnoite prin hărnicia şi elanul preoţilor noştri, secondaţi cei mai mulţi de familiile lor frumoase, cu vlăstarele ‑ copiii ‑ care înveselesc real atmosfera din sfântul locaş. Ei predau, cu răbdare, religia în şcolile săteşti şi întreţin cu dascălii atmosfera culturală. Sunt multe sate unde au ctitorit biserici noi. Sunt de admirat preoţii noştri, îndeosebi cei de la sate! Mulţi au iniţiat, cu ajutorul centrelor eparhiale şi protopopeşti, programe spiritual‑culturale tradiţionale, dar şi filantropice de toată frumuseţea.
S‑ar cuveni acum, înainte de Sfintele Paşti, să identificăm şi pentru preoţi o modalitate concretă de apreciere: „Laudă preotului de la sat!“, în aceeaşi cheie a marelui Rebreanu, sub cupola Academiei care aducea „Lauda ţăranului român“.
Credem că doar apreciind aceste realităţi, urmând cu fidelitate şi după puteri programele sfintei Patriarhii „Sănătate pentru sate“ şi „Hristos ‑ sufletul satului meu“, vom continua misiunea ce ne‑a fost încredinţată împreună: ţăranii, preoţii, învăţătorii şi primarii.
Aceste reflecţii au fost inspirate de părintele martir tânăr Constantin Varlam de la Fundeanu, fiu şi nepot de preot, harnic, evlavios şi mare gospodar, care exact acum 65 de ani a fost identificat neînsufleţit, în pădurile Vrancei, fugar de cei care au pus de mult gând rău satului românesc. Dar n‑au reuşit nici prin colectivizare şi nu vor reuşi, sperăm, nici prin secularizare, dacă ne urmăm strămoşii eroi, martirii şi preoţii noştri harnici şi devotaţi.
† CASIAN,
Arhiepiscopul Dunării de Jos