„Corectopia, cum supravieţuim în cuşca diversităţii“ a fost tema dezbaterii organizată la Centrul cultural ‑ filantropic „Sf. Ioan Gură de Aur“ al Parohiei „Înălţarea Domnului“ ‑Galaţi, biblioteca „Preot Ionel Pavel“, la care au participat elevi de la patru licee gălăţene: Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri“, Colegiul Naţional „Costache Negri“ şi Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei“ din Galaţi. Iniţiatorul şi moderatorul dezbaterii a fost Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos.
După salutul de bun venit, gazda, părintele Eugen Drăgoi, a precizat că scopul serilor culturale este de a îndemna şi stimula cititul cărţilor, dialogul şi comunicarea între tineri de la şcoli diferite şi armonia între generaţii. Liceenii care şi‑au făcut lecţiile şi au participat la dezbateri se numesc: Daniela Dan (CNCN), Ionuţ Cosmin Lazăr (CNCN), Robert Dan (CNVA), Ruxanda Toma (CNCN), Alexandru Mocanu (CNVA), Andrei Dună şi Cătălin Răileanu (Seminarul Teologic Galaţi).
În deschiderea dezbaterilor, Înaltpreasfinţitul Părinte Casian a fost cel care a prezentat cuprinsul volumului supus dezbaterii: „Corectopia, cum supravieţuim în cuşca diversităţii“, o carte tipărită la Editura „Doxologia“, Iaşi, în 2018, şi semnată de Gabiel Purcăruş. „Corectopia este vederea corectă a lucrurilor, mai degrabă, a găsirii drumului către devenirea, desăvârşirea fiecăruia dintre noi. Pentru a atinge acest deziderat, fiecare dintre noi trebuie să se gândească la trei aspecte importante: unul se referă la ceea ce numim cultura sufletului, pentru care este nevoie de un mentor, un duhovnic, care să ne ajute să menţinem sufletul curat. Apoi, sănătatea sufletului trebuie să fie în armonie cu sănătatea trupului şi cu cea a minţii“, a spus Înaltpreasfinţitul Părinte Casian.
A fost prezentat autorul „Corectopiei“, un intelectual român, născut în Bucureşti în 1968, absolvent al Facultăţii de Fizică ‑ Bucureşti, cu o diplomă postuniversitară în Meteorologie la Universitatea Quebec din Montreal. Gabriel Purcăruş este pasionat de şah, marketing, filozofie creştină. A fost antrenat în politica federală canadiană. A publicat eseuri la publicaţiile: Pagini româneşti din Montreal, şi în ţară la: România liberă, Revista 22, Naşul Tv.
În 1999, s‑a decis să plece cu soţia şi cei doi copii în America, la Montreal – Canada, destinaţie văzută, iniţial, de autor ca o călătorie către „pământul făgăduinţei“. Dar aşteptările noastre sunt, adeseori, răsturnate de realitate. La fel şi ale autorului Corectopiei. Acest fapt reiese şi din eseurile şi panseurile lui Gabriel Purcăruş, toate cu tâlc şi cu învăţăminte, ca la Pateric. Am spune că această carte este un pateric de mileniu III, în care ne sunt relatate aspecte inspirate din viaţa cotidiană a două culturi şi a două civilizaţii, una din bătrâna Europă creştină şi cealaltă din „cuibuşorul multicultural“ al noii Americi. America ‑ un loc unde, românul plecat de acasă, de dorul binelui, a înregistrat împliniri materiale, în dentrimentul multor neîmpliniri sufleteşti. Ajuns îndată lucrător într‑o companie multinaţională, unde lucrau „câteva mii de angajaţi… fericiţi şi unde totul mergea ca pe roate, ca în filmele cu hapy‑end?!…“, românul nostru constată, precum fiul risipitor, că în ţara în care îşi închipuia că „curg lapte şi miere“, lucrurile nu sunt chiar atât de roz!
Mergând pe „principiul observaţie, experiment, raţionament“, Gabriel Purcăruş constată ‑ după doispreze ani de „autoexilare“, timp în care nu a mai revenit în România ‑ că America nu este acel „tărâm“ al fericirii, pentru că „o zi normală“ frizează banalul, iar „fericirea“ ţine de cele materiale. Totul este doar o alergătură şi o risipire, reiese din „poemele“ Corectopiei… „Ieşit de la serviciu, metrou aglomerat, mers la cumpărături. Vânzoleală. Listă lungă. Coşul plin. Wee‑end aproape. Mâine, acasă. Străzi pline. Copii gălăgioşi. Restaurante, prieteni, bere, fripturi, concert, baruri… Explozii. Împuşcături. Iarăşi explozii. Și iarăşi împuşcături… Apoi linişte. Intrat în alertă. Sună telefonul. Deschide televizorul… Gură cască. Furie, indignare, disperare, teamă. Telefon acasă. Eşti bine? Sunt bine...“
Din multitudinea de eseuri care ilustrează întâmplări cu iz autobiografic, moderatorul întâlnirii ‑ Înaltpreasfinţitul Părinte Casian ‑ a adus în atenţia auditorilor un eseu cu tâlc, intitulat: „La ce foloseşte elefantul“, o poveste din care se deduce ideea că unitatea în diversitate este greu de atins, dar nu este imposibilă. Totul ţine de răbdare, de discernământ şi de dragostea pentru aproapele.
Cum au văzut „Corectopia“ liceeni prezenţi la dezbateri?
„Mi s‑a părut o lectură interesantă. Un duş cu apă rece, care ne‑a pus la curent cu problemele, mai degrabă, derapajele lumii în care trăim. “, a spus Cosmin Ionuţ. „Autorul ne împărtăşeşte din propria‑i experienţă că societatea americană, la fel ca şi cea occidentală sunt departe de a fi perfecte, fără o raportare la Dumnezeu. Am mai înţeles că nu trebuie să arătăm cu degetul, pentru că întotdeauna, vederea noastră este îngustă şi niciodată, noi ‑ oamenii muritori ‑ nu ne putem ridica la înălţimile cereşti“, zice Ruxandra.
Conţinutul cărţii dezvăluie trăiri, atitudini, mentalităţi şi prejudecăţi, pe care românul nostru „autoexilat“ în America le‑a acumulat în ani şi ani. Lectura merită parcursă. Însă, precum fiul risipitor care revine acasă, după ce şi‑a risipit toată averea, la fel şi autorul Corectopiei, după ce a agonisit destulă fericire materială! ‑ după doisprezece ani de negare a ceea ce este, adică român creştin‑ortodox ‑ şi‑a schimbat total optica. Pe propria‑i piele a constatat că America la care visa era doar în gândul său strâmt şi că odată ajuns pe tărâmul tuturor posibilităţilor şi situaţiile în care ajungi sunt dintre cele mai delicate… Te confrunţi cu o răsturnare a valorilor, şi constaţi, adeseori, că „nefirescul frizează firescul“, iar ceea ce pare la un moment dat majoritar cade sub „preeminenţa şi presiunea minorităţii“, observa părintele Eugen Drăgoi.
Și după ce a adunat, bani, idei, „cioburi de statui“, căutările lui Purcăruş s‑au oprit în momentul în care tatăl său îi spune, într‑o zi, „că a visat că vine acasă!“ Și aşa se hotărăşte „autoexilatul“ român să‑şi viziteze părinţii, aflaţi în România, „plai de dor“. „Păşind în avion, au început să mă cuprindă emoţii de care nu mai credeam că sunt capabil. Când aeronava se apropia de Otopeni, şi au început să se vadă prin hublou şoselele, pădurile, câmpiile şi satele româneşti…, nu am mai putut rezista. Atunci, mi‑am dat seama că România nu poate fi scoasă niciodată din sufletul meu, că este înscrisă în codul meu genetic şi că a nega acest adevăr înseamnă a mă nega pe mine însumi“…
„Istoria ne învaţă că oamenii nu învaţă nimic din istorie. Da, ne atacă barbarii şi nu ştim mereu cum să reacţionăm. Dar nu întotdeauna avem nevoie de duşmani. Putem să ne face rău şi singuri…“, observă autorul. Altfel spus, „barbarii“ pot fi gândurile noastre egoiste, rătăcitoare care devin faptele noastre reprobabile.
„Să nu criticăm din propriul punct de vedere, fără să ne situăm în contextul situaţiei, al spaţiului, mentalităţii şi al timpului în care se petrece un eveniment sau altul! Autorul are curajul opiniei şi ne atenţionează că toţi suntem supuşi greşelii, important este să nu persistăm, ci să ne revenim în fire, precum fiul risipitor“, a concluzionat Înaltpreasfinţitul Părinte Casian.
Maria Stanciu