Câteva reflecţii despre pocăinţă în imnografia Triodului

Perioada Triodului este pentru creştin un timp pregătitor, de aceea, ea cuprinde reguli şi rânduieli speciale, care îl ajută pe creştin pentru întâmpinarea praznicu­lui Învierii Domnului, după cum reiese din Rugăciunea Amvonului de la Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, specifică acestei perioade: „Dă‑ne şi nouă, Bunule, lupta cea bună să o luptăm, calea postului să o săvârşim, credinţa nedespărţită să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără osândă să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri“.

În tradiţia răsăriteană, postul a avut un profund caracter spiritual, urmărind „metanoia“, schimbarea profund interioară a creştinului. Rolul postului este acela de a‑l pregăti şi ajuta pe creştin în această schimbare. Într‑o astfel de înţelegere a postului şi mai ales a Postului Mare ne ajută foarte mult imnografia atât de frumoasă şi profundă, cuprinsă în Triod. Din păcate însă, mulţi creştini nu mai sesizează profunzimea sensului Postului Mare şi, în general a postului, reducându‑l doar la nişte reguli „culinare“. În acest sens, părintele Schmemann afirmă că „ignorarea Triodului constituie cauza principală a schimbării lente ce s‑a produs în înţelegerea Postului Mare, a scopului şi sensului acestuia… şi care a redus postul la o obligaţie juridică şi la un set de reguli culinare“1.

Iată ce ne spune samoglasnica zilei de la Stihoavna din Miercurea Săptămânii Lăsatului sec de brânză: „De bucate postind, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu‑te, în deşert te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricină de îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu, şi demonilor celor mai răi te vei asemăna, care niciodată nu mănâncă. Deci caută să nu faci netrebnic postul păcătuind; ci nemişcat să rămâi spre pornirile cele fără cale, părându‑ţi că stai înaintea Mântuitorului Celui ce S‑a răstignit, şi mai ales că te răstigneşti împreună cu Cel ce S‑a răstignit pentru tine…“2.

Stihira a 2‑a de la Vecernia din Joia Săptămânii a patra din Post spune: „Cei ce săvârşesc fapte bune în taină, aşteptând răsplătirile duhovniceşti, nu le vestesc în mijlocul uliţelor, ci mai vârtos le poartă în inimile lor. Și Cel ce vede toate, câte se fac în taină, ne dă plata înfrânării. Să săvârşim dar postul, nemâhnindu‑ne la feţe, ci în cămările sufletelor noastre rugându‑ne neîncetat, să strigăm: «Tatăl nostru, Care eşti în ceruri…»“3.

Sinaxarul Duminicii Lăsatului sec de carne ne învaţă: „Dar trebuie să se ştie că Hristos nu va întreba atunci nici de post, nici de sărăcie, nici de minuni, cu toate că sunt bune şi acestea, ci de cele ce sunt cu mult mai bune decât acestea, de milostenie şi de milă. Va spune drepţilor şi păcătoşilor şase lucruri: «Am flămânzit şi Mi‑aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi M‑aţi primit; gol am fost şi M‑aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M‑aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Întrucât aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, Mie aţi făcut!». Aceste fapte bune poate să le facă oricine după puterea sa4.

Tema principală a acestei perioade rămâne pocăinţa, acest lucru fiind subliniat şi de idiomela: „Uşile pocăinţei deschide‑mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului, cu totul spurcat. Ci ca un îndurat curăţeşte‑l, cu mila milostivirii Tale“5. Aceasta evocă intrarea în Postul Mare şi intrarea în Rai, a cărui uşă, închisă de Adam, este deschisă din nou prin pocăinţă. Ea contribuie la unitatea Triodului făcându‑l pe credincios să se privească în tot timpul Postului Mare ca unul care n‑a atins încă adevărata căinţă. În lumina cuvintelor acestei cântări ne vedem cu sufletul şi cu trupul înainte de păcate, ne cuprinde mâhnirea şi umilinţa, dar, în acelaşi timp, se iveşte şi o rază de nădejde: milostivirea cea nemăsurată a lui Dumnezeu, puternicele rugăciuni ale Maicii Domnului şi lucrarea curăţitoare şi înnoitoare a pocăinţei, ale cărei uşi se deschid acum. Cele trei stihiri ne învaţă cum să facem pocăinţa: „Întorcându‑ne la noi înşine şi cugetând la viaţa noastră păcătoasă, cu cutremur şi cu teamă de Înfricoşătoarea Judecată, cu nădejde şi încredere în dumnezeiasca milostivire. Uşile pe care ni le deschide Hristos la începutul Triodului sunt, de fapt, uşile Învierii Sale din morţi; sunt uşile pascale; sunt uşile mântuirii; sunt uşile bucuriei“6.

Pe aceste uşi a intrat şi vameşul din parabola primei Duminici a Triodului, descuindu‑le cu cheia următoarelor cuvinte: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!“. Cheia lui a fost pocăinţa puter­nică, unită cu smerenia. Aceasta este, de fapt, cea mai potrivită pregătire pentru Postul Mare, căci ce facem noi în vremea postului decât să ne curăţim de păcate prin pocăinţă şi smerenie? Smerenia este începutul înnoirii noastre, de aceea Triodul ne arată că vameşul, prin smerenie a luat o mulţime de daruri: „Fariseul de slavă deşartă fiind biruit, iar vameşul în pocăinţă plecându‑se au venit la Tine Însuţi, Stăpâne. Ci acela, lăudându‑se, s‑a lipsit de bunătăţi, iar acesta negrăind, s‑a învrednicit darurilor“7.

Dacă smerenia din prima Duminică ne arată că prima fază în procesul pocăinţei noastre este recunoaşterea păcatelor şi a stării noastre neputincioase, parabola fiului risipitor ne arată că următoarea fază a pocăinţei este întoarcerea la Dumnezeu şi mărturisirea păcatelor noastre sfinţiţilor slujitori: „Ca fiul cel desfrânat am venit şi eu, Îndurate, care toată viaţa am cheltuit‑o întru înstrăinare; risipit‑am bogăţia pe care mi‑ai dat‑o, Părinte; primeşte‑mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, Dumnezeule, şi mă miluieşte“8.

Cum arată Sfântul Grigorie Palama, lucrarea cea tainică a milos­teniei dumnezeişti, ilustrată în Duminica Fiului Risipitor este evidenţiată şi în Duminica În­fri­coşătoarei Judecăţi, fiindcă Dumnezeu, în care dreptatea şi mila coexistă într‑un mod indisociabil, face ca întotdeauna timpul asprimii să fie precedat de timpul milosteniei şi compasiunii9.

Tot ce face omul cu voia sa liberă îl apropie sau îl depărtează de Dumnezeu. Judecata va fi o constatare a ceea ce am făcut noi în viaţa pământească şi, totodată, o pecetluire pe vecie a acestei stări. Deci, comparativ cu celelalte sărbători ale anului liturgic, această duminică închinată judecăţii nu este o „prăznuire“, ci o anunţare anticipată a momentului final al istoriei. Ea face, efectiv, prezent şi actual în „taina“ timpului liturgic, obiectul ei. Pentru credincioşi Parusia e deja de faţă: „Sosit‑a ziua, iată înaintea uşilor este judecata; suflete, priveghează! Aici împăraţii şi domnii, bogaţii şi săracii se vor aduna şi fiecare om îşi va lua răsplata după vrednicia faptelor“10. Detaliile Judecăţii – „arătarea înfricoşată a lui Hristos“, „răsunetul trâmbiţei de pe urmă“, „deschiderea mor­mintelor“, „cărţile des­­chise şi vădirea faptelor ascunse ale fiecăruia“, „strigătele de spaimă ale celor osândiţi şi suferinţele lor în Iad“ – nu fac altceva decât să trezească frica şi căinţa credincioşilor. Astfel, fiecare clipă e un prilej de pocăinţă mai înainte de sfârşit şi, prin urmare, e virtual purtătoare a veşniciei. Deci, accentul şi în această Duminică cade tot asupra pocăinţei. Cei ce nu şi‑au trezit conştiinţa în Duminica Fiului Risipitor au posibilitatea să înceapă lucrarea pocăinţei în această duminică. Și dacă, celelalte duminici ne‑au arătat că, pocăinţa trebuie însoţită de smerenie şi mărturisirea păcatelor, Duminica Înfricoşatei Judecăţi ne arată că pocăinţa trebuie însoţită de milostenie. Intensitatea căinţei, susţinută de faptele „postului duhovnicesc“, adică faptele de milostenie, poate să izbăvească de iad şi să schimbe hotărârea Judecătorului Hristos la judecata Sa. De aceea Triodul ne îndeamnă: „Cunoscând poruncile Domnului, aşa să vieţuim: pe cei flămânzi să‑i hrănim, pe cei însetaţi să‑i adăpăm, pe cei goi să‑i îmbrăcăm, pe cei străini să‑i aducem în casă, pe bolnavi şi pe cei din temniţă să‑i căutăm; ca să zică şi către noi Cel ce va să judece tot pământul: «Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu de moşteniţi împărăţia ce s‑a gătit vouă 11.

Ultimul tropar propriu slujbei Utreniei ne încurajează că pocăinţa, însoţită de milostenie, nu se face în zadar, ci în vederea primirii luminii şi a bucuriei Învierii, revelând cu adevărat semnificaţia Duminicii Lăsatului sec de carne în iconomia Triodului: „Să ne curăţim mai înainte pe noi înşine, fraţilor, cu împărăteasa virtuţilor, că iată a venit aducându‑ne nouă bogăţie nepieritoare… Pentru aceasta cu veselie să o primim pe dânsa, strigând lui Hristos Dumnezeu: Cel ce ai înviat din morţi, păzeşte‑ne neosândiţi pe noi, cei ce Te slăvim pe Tine, Cel ce singur eşti fără de păcat!“12.

Săptămâna care urmează, a Lăsatului sec de brânză, numită „uşa de intrare“ în „stadionul înfrânării“ şi care marchează, pe de o parte, începutul păzirii postului (reţinere de la carne, în toate zilele) şi pe de altă parte, începutul catehezei imnografice, pune şi ea accent pe căinţă şi curăţire interioară: „Strălucit‑au nouă luminat, ca nişte zori, razele pocăinţei, luminând intrările dinaintea înfrânării“. Fiecare zi din săptămâna brânzei se aseamănă oarecum întregii săptămâni, iar aceasta întregii perioade pregătitoare, fiindcă acest „astăzi“ ce punctează troparele semnifică începutul vieţii noi, ce va fi adoptată în timpul postului prin modul de a fi al căinţei. Duminica Lăsatului sec de brânză sau a Izgonirii lui Adam din Rai este pusă tot sub semnul pocăinţei, pentru că taina izgonirii lui Adam din Rai reprezintă o transpunere a expulzării penitenţilor în afara bisericii, cum se întâmpla odinioară. Aceştia trebuiau să rămână în afara uşilor bisericii, icoana Raiului, şi să‑şi plângă păcatele, pentru a fi reintroduşi în ea, împreună cu catehumenii, la sfârşitul Postului Mare. De aceea, imnografia acestei duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam plângând înaintea porţilor Raiului pe care le‑a închis prin neascultarea sa, pentru a dezvolta o teologie a păcatului şi a pocăinţei. Durerea trăită de credincioşi în această duminică, insuflată de însăşi drama lui Adam, este „asemănătoare“ cu suferinţa trăită începând cu Sâmbăta lui Lazăr, până în Sâmbăta Mare, când urmărim, zi de zi, Pătimirile lui Hristos pentru readucerea lui Adam în Raiul pierdut.

Duminicile din Postul Mare sunt rânduite în aşa fel, încât creştinul înveşmântat în haina pocăinţei să străbată lesne vremea postului şi să ajungă la înviere. Astfel, creştinul care ţine dreapta credinţă (Duminica Ortodoxiei), primeşte harul Sfântului Duh (în Duminica Sfântului Grigorie Palama) şi înarmat cu puterea Sfintei Cruci (Duminica Sfintei Cruci) urcă pe scara virtuţilor în Duminica Sfântului Ioan Scărarul, prin pocăinţă şi smerenie (Duminica Sfintei Maria Egipteanca) pentru a ajunge să‑L întâmpine sau să se întâlnească cu Hristos în Duminica Stâlpărilor. Din această duminică se schimbă caracterul Triodului, acum încheindu‑se pregătirea duhovnicească a credincioşilor, în vederea marii sărbători. Din acest moment, Triodul începe să reamintească momentele care preced Jertfa de pe Golgota. Cel care până acum s‑a străduit spre a se curăţa de patimi, se pregăteşte să întâmpine aceste sfinte zile care îi vor aduce lumina în suflet, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu putem spune că pocăinţa se opreşte, pentru că ea atinge punctul culminant în Vinerea Pătimirilor, când fiecare suferă cu Hristos, gândind că el este cel care L‑a răstignit pe Cruce.

Cele două direcţii ale Postului Mare reprezintă deci, aşa cum aminteşte Nichifor Calist, cei doi poli cruciali ai istoriei mântuirii: căderea şi mântuirea. „Dar, Postul Mare … va fi mai mult chiar şi decât o simplă restabilire a Raiului, fiindcă, încorporându‑se în „al doilea Adam“ la Paşte, creştinul va anticipa duhovniceşte Învierea de obşte, trecând astfel, virtual, de la timp la veşnicie“13.

Înviind astfel „înainte de înviere“, el va putea scăpa de asprimea judecăţii pe care o comemorează Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, pentru a fi iniţiat în mila şi comuniunea cu Dumnezeu în timpul celor cincizeci de zile de după înviere, icoana veacului viitor.

Diac. Ionuţ Furtună