Părintele Vasile Serghie a fost unul dintre deţinuţii politici, care a mărturisit în temniţele securităţii prezenţa luminii dumnezeieşti, ca o certitudine a lucrării lui Dumnezeu în viaţa noastră. A îmbrăţişat cu iubirea dumnezeiască pe toţi cei care căutau sprijin în prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Viaţa, pentru el, era „timp hristic“, nu întâmplare sau succesiune de evenimente din care nu se ştia ce să alegi. Împreună cu Anghel Papacioc, viitorul părinte Arsenie Papacioc ‑ om de o râvnă rar întâlnită pentru câştigarea stadiilor de viaţă virtuoasă, pură, sfântă şi un fervent animator pentru rugăciunea isihastă ‑, erau lumină şi îndemn de comuniune în Hristos ca mădulare sfinţite. Au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, valabilă nu numai pentru perioada de dictatură antonesciană, dar şi pentru întreaga viaţă a celor închişi ca model de atitudine, indiferent de forma de asuprire şi emblema stăpânirii, ce constă în: neacceptarea vreunei forme de conciliere, supunere şi acceptare a oricăror suplicii, consecinţă a mărturisirii Adevărului dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a neamului.
„Această atitudine a făcut ca balanţa biruinţei să încline în planul nevăzut totdeauna în favoarea noastră, deşi aparent vrăjmaşul văzut se credea învingător. Dar el nu ştia însă că, prin fiecare din cei ce acceptau jertfa supremă, neamul urca o nouă treaptă de lumină în Împărăţia lui Dumnezeu“1.
Timpul pregătirii spirituale
Vasile Serghie s‑a născut la 3 iunie 1913, în comuna Gohor, în partea de nord‑vest a judeţului Galaţi. Părinţii săi, Gheorghe şi Safta, erau ţărani înstăriţi posedând, până la instaurarea regimului comunist, 18 hectare de pământ. Vasile Serghie a urmat Seminarul de la Huşi (1933), apoi cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, unde a fost un student eminent. După ce a absolvit Teologia la Cernăuţi, s‑a căsătorit cu domnişoara Georgeta, care i‑a dăruit patru băieţi şi trei fete. La 1 februarie 1939 a fost hirotonit preot în Parohia Şcheia (azi în judeţul Iaşi).
La 18 februarie 1942 este arestat, în timpul regimului generalului Ion Antonescu, apoi condamnat, de Curtea Marţială din Galaţi, la trei ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de „uzurpare de proprietate“. Ajunge în penitenciarul Aiud, alăturându‑se grupului misticilor. Refuză să se înscrie în batalionul de pedeapsă şi să plece pe frontul de est. Închis în temniţa Aiudului, Părintele Vasile a devenit duhovnicul şi îndrumătorul spiritual al unei întregi generaţii martirice din rândul căreia mulţi s‑au înălţat până la pragul sfinţeniei: Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Arhim. Arsenie (Anghel) Papacioc, Traian Trifan, Ioan Ianolide etc. Părintele Serghie a adus în mijlocul lor practica rugăciunii inimii, care a rodit în toţi cei enumeraţi mai sus şi de la care s‑a propagat şi în alte temniţe către mii de oameni. Mai mult, datorită convingerilor sale spirituale şi naţionale a fost închis împreună cu alte câteva sute de camarazi în Zarca Aiudului, câte şapte sau opt persoane într‑o celulă de 4 x 2 metri, toţi cei închişi aici beneficiind de un regim de detenţie extrem de sever.
În timpul celor trei ani de detenţie, părintele s‑a aflat numai la Aiud cu excepţia unei singure luni din primăvara anului 1943, în care a fost transferat împreună cu Traian Trifan şi cu Traian Marian la închisoarea Braşov.
La 15 februarie 1945 a fost eliberat, mergând la Vizantea, judeţul Putna, unde se afla familia sa. A slujit aici ca preot până la 15 iulie 1946, când a fost transferat la Corodeşti, judeţul Vaslui. La 15 martie 1956 a fost mutat la Parohia Băcani, din acelaşi judeţ. Pentru antecedentele sale politice a fost urmărit de Securitate. La 17 iulie 1958, a fost arestat din nou. În ancheta Securităţii din Iaşi a fost interogat asupra trecutului său, punându‑se accent pe dimensiunea ideologică, care i‑a marcat inclusiv activitatea de după eliberarea din închisoare. A fost acuzat că ar fi subminat procesul de colectivizare. Părintele Serghie a respins toate acuzaţiile aduse în anchetă, afirmând: „Nu voi recunoaşte nimic în faţa oricărei probe din care să rezulte că subsemnatul aş fi dus o activitate duşmănoasă regimului democrat‑popular din RPR, deoarece nu am dus o asemenea activitate“.
Prin Sentinţa nr. 633 din 11 noiembrie 1958 a Tribunalului Militar Iaşi, părintele Serghie a fost condamnat la 12 ani muncă silnică, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. A cunoscut penitenciarele de la Iaşi (iulie şi octombrie 1958) şi Aiud (martie 1959), apoi lagărele de muncă forţată de la Salcia‑Ostrov (mai 1960 şi decembrie 1961) şi Giurgeni (iunie 1961). Eliberarea din temniţa Aiudului a avut loc la 31 iulie 1964 ca urmare a apariţiei decretului general de graţiere a tuturor deţinuţilor politici. După detenţie, Părintele Serghie s‑a stabilit în Bârlad unde a rămas până la sfârşitul vieţii sale pământeşti.
În 26 septembrie 2006, s‑a mutat la Domnul să întregească ceata rugătorilor din cer şi unde a fost cu siguranţă întâmpinat cu dragoste de camarazii şi fii săi duhovniceşti din temniţa Aiudului.
Viaţa spirituală a părintelui Vasile Serghie în închisoare
Părintele Vasile Serghie nu a lăsat scris nicio mărturie din locurile unde a pătimit. Mărturii ale celor care l‑au cunoscut pe părintele Vasile în temniţele Aiudului, întregesc conturul personalităţii spirituale a acestui slujitor al lui Hristos. Mai jos prezentăm câteva fragmente din lucrarea lui Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, ediţia a II‑a, Editura Antim, 2002. „Când eram împreună cu părintele Serghie Vasile, sub a cărui îndrumare ne însuşeam rugăciunea isihastă, Valeriu iradia, la nivelul percepţiilor senzoriale, o căldură interioară de o intensitate greu de înţeles şi de exprimat, cuvântul rămânând dator în actul cuprinderii. Era asupra lui un dar dumnezeiesc care‑l situa dincolo de posibilităţile mele de înţelegere. În programul duhovnicesc, în afară de rugăciune, studiu, meditaţie, convorbiri exegetice, intra şi o zi pe săptămână de tăcere completă, făcută tot cu scopul unei adânciri şi întâlniri tainice cu Dumnezeu; o analiză scrupuloasă a tuturor momentelor şi actelor vieţii, pe care apoi, într‑o mărturisire, o analizam, adâncind‑o şi mai mult şi încercând să găsim soluţii de vindecare şi îndreptare sau de încuviinţare, după cum era cazul. După o astfel de «punere sub lupă» a vieţii sale, părintele Vasile Serghie, care nu se menaja în nici un fel, a avut un moment de mare cutremur sufletesc: «Fraţilor, sunt tulburat, gândindu‑mă cum de am îndrăznit să fiu hirotonit preot? Probabil de aceea m‑a adus Dumnezeu aici, ca să‑mi dau seama cu adevărat de nevrednicia mea. Ce taină este aceasta, ce obligaţii apasă asupra conştiinţei slujitorului şi ce răspundere are în faţa lumii şi a lui Dumnezeu! Mă cutremur şi nu cred că voi mai putea să împlinesc această misiune, dându‑mi seama că starea preoţiei mă depăşeşte! Şi decât s‑o fac cu nevrednicie, mai bine n‑o mai fac!…»“2.
Părintele Anghel Papacioc, apropiindu‑se de dânsul, cu ochii plini de lacrimi i‑a zis: «O, Părinte Vasile, acum cu adevărat eşti un bun Preot! Acum când trăieşti cu conştiinţa nevredniciei tale! Căci puterea lui Dumnezeu întru neputinţă se arată şi celor smeriţi Dumnezeu le dă harul Său. Ce bine ar fi, a continuat Anghel, dacă fiecare preot ar trăi cu această conştiinţă a nevredniciei sale. Cu câtă atenţie, cu câtă frică şi cutremur şi‑ar împlini slujirea lui de apostol al lui Hristos pe pământ?! Căzând unul în braţele celuilalt plângeau; lacrimi de mângâiere şi bucurie încurajatoare se împreunau pe obrajii lor»3.
Pr. Mihai Roşu
1. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, ediţia a II-a, Editura Antim, 2002, p. 180.
2. Ibidem, p. 115.
3. Ibidem, p. 117.