Contribuţii locale la făurirea Unirii de la 24 ianuarie 1859

Galaţii nu au fost niciodată un pol politic al ţării. Unul economic însă, da. Și nu de neglijat. Situat la mijlocul distanţei dintre cele două capitale, Iaşi şi Bucureşti, Galaţii–care a fost, la un moment dat, cel mai important port al Moldovei, dar şi al Mării Negre ‑ a avut întotdeauna un cuvânt hotărâtor, prin personalităţile care l‑au reprezentat, mai ales cele negustoreşti, căci exporturile Galaţilor aveau o întindere din Egipt şi tot Levantul până în Anglia şi Norvegia, precum şi din vestul Europei până în Extremul Orient. Ba chiar şi dincolo de Atlantic, în Statele Unite. Aceste legături spun mult despre oraşul cu 23 de consulate străine, care altădată trăia cea mai înfloritoare prosperitate a sa, dar şi despre faptul că aici era locul de întâlnire al oamenilor de seamă care, fie tranzitau oraşul în drum spre Constantinopol sau Viena, fie veneau anume să dezbată aici problemele arzătoare ale momentului.

Domnitorul Al. I. Cuza

Aici au trăit şi şi‑au dat obolul pentru propăşirea urbei ispravnicul (pârcălab/prefect) de Covurlui Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, viitorul Domn al Principatelor Unite, Lascăr Catargiu, prinţul Alexandru Moruzzi, M. Chicuş, postelnicul Maior Iancu Fotea, vornicul Iorgu Ghica ş.a. Aici s‑a constituit, în 1857, Comitetul Unirii, format din aga Paraschiv Șerban, Mantu Rufu şi Ion Panaitescu. Aici se întâlneau – de ce nu, poate chiar la „Vovidenia“, în Biserica Unirii, marii unionişti ai celor două principate, Cezar Bolliac, D. Bolintineanu, M. Kogălniceanu, C. Negri şi Alex. Cuza şi îşi puneau cap la cap ideile din planul de acţiune pentru înfăptuirea actului care va schimba istoria românilor şi destinul lor.

Ideile unirii românilor în acelaşi stat nu au venit peste noapte, ele au fost zămislite îndelung, încă de la 1848, prin unirea vamală dintre Moldova şi Țara Românească, precedată de convenţia de comerţ din 1835. Unirea era o necesitate economică şi naţională, nu un moft politic. O soluţie de unire am fi avut încă din 1842, când Muntenia a oferit tronul ei domnitorului moldovean Mihai Sturza, numai că acesta l‑a refuzat, de frica ruşilor, se zice. După 1853, când ruşii au pierdut războiul Crimeii, influenţa lor a scăzut şi ideile unioniste au prins un mai îngroşat contur. În 1855, Barbu Știrbei trimitea Marelui Vizir un memoriu, ca şi Grigore Ghica, la Conferinţa de pace de la Paris, în care se cerea unirea.

Ca întotdeauna, marile puteri au fost divizate în a ne acorda sprijinul lor pentru realizarea unor deziderate naţionale. Iar cele două facţiuni – unioniştii şi antiunioniştii – aveau în spatele lor „cozi lungi“, întinse până departe, în străinătatea care ne era favorabilă ori ba, în funcţie de propriile interese. Austria, Rusia şi Turcia, ba şi Anglia care sprijinea Turcia, ne erau împotrivă. În schimb, în Franţa aveam un mare prieten, în persoana împăratului Napoleon al III‑lea, care sprijinea principiul naţionalităţilor şi care s‑a dus personal să se întâlnească, în insula Osborne, cu Regina Victoria a Marii Britanii, pentru a negocia unirea principatelor române. Și abia a obţinut – nota bene – o unire parţială, cu câte un domnitor şi un guvern în fiecare stat! Să nu uităm însă că şi Franţa, deşi nu era ţară riverană Dunării, avea interese comerciale de ieşire la Marea Neagră  – iar între timp, în 1856, se înfiinţase Comisia Europeană a Dunării, cu sediul la Galaţi!

E greu de spus cine a avut cel mai mare rol în înfăptuirea acestui important act naţional, cu atât de multe demersuri diplomatice în spatele său. Totuşi, de data aceasta, poate că istoria a cunoscut într‑adevăr oameni cu voinţă şi demnitate fără precedent, care s‑au opus valului de mârşăvii, ilegalităţi, abuzuri, falsuri şi violenţe la care se dedau separatiştii antiunionişti.

Primul protestatar a fost chiar pârcălabul Galaţilor, Alexandru Ioan Cuza, ales în această funcţie în vremea caimacanului Vogoride, care şi‑a dat demisia din funcţie, la 24 iunie/6 iulie 1857, motivând că nu mai poate sluji un guvern ale cărui acţiuni erau potrivnice principiilor sale. Acest gest de sfidare şi protest la adresa guvernului separatist a fost o „lovitură cumplită“ pentru Vogoride, care a încercat să‑l intimideze cu degradarea, fără succes însă. După Cuza, la Galaţi, au urmat o serie întreagă de demisii: Gh. Sălceanu, asesor la Judecătoria de Covurlui, după care şi‑au părăsit funcţiile funcţionarii de la Pârcălăbie, ceea ce a produs o agitaţie în oraş, dar şi la Iaşi, de nedescris.

Proclamarea Unirii, 24 ianuarie 1859

Istoricul Paul Păltănea are un capitol interesant despre această perioadă în cartea sa „Istoria oraşului Galaţi  de la origini până la 1918“, p. 68‑91, unde scrie că în zilele acelea a venit pe Dunăre un vapor cu brăileni care au jucat, pe coverta vasului, „Hora Unirii“, ceea ce „a făcut mare senzaţie în sprijinul orăşenilor descurajaţi“. Muntenii veneau la moldoveni – unde mai aproape decât la Galaţi?! – să‑i îmbărbăteze. Extraordinară probă de solidaritate!

Unul dintre cei mai activi animatori ai unirii, de la Galaţi, a fost Costache Negri ‑ acest om de stat minunat, căruia, să nu uităm, i s‑a propus tronul Moldovei, în locul lui Cuza, şi a refuzat! – a condus lupta unionistă, fiind „foarte iubit şi popular“, după mărturia lui Bolintineanu.

La 12/24 august 1857 s‑au or­ganizat noi alegeri, cele anterioare, măsluite, fiind anulate sub presiunea unioniştilor, iar la Galaţi au fost aleşi: Alexandru I. Cuza, cu 266 voturi şi Costache Negri cu 265 voturi. Deputaţii marilor propritari erau: Lascăr Catargiu şi Iancu Fote, iar ai proprietarilor mici a fost ales postelnicul  Gh. Vârlan. Iar ca reprezentant al ţăranilor, Răducanu Sava din Tămăuani.

Noi prilejuri de manifestare a adeziunii pentru unire l‑au avut gălăţenii când a fost reprezentată, în urbea lor, piesa „Viitoriul României“, de M. Pascaly, la 27 august 1858. În aceeaşi perioadă a apărut aici şi ziarul  „La liberté du Danube“, a lui M. Adrian.

Vestea alegerii, la 5 ianuarie 1859, a colonelului gălăţean Alexandru Ioan Cuza ca Domn al Moldovei a ajuns la Galaţi în aceeaşi zi, „pe la 1 ½ ceasuri după amiază“ şi aprovocat o bucurie de nedescris. Oamenii se îmbrăţişau pe străzi, oraşul era în mare sărbătoare, trei zile şi trei nopţi a fost peste tot o luminaţie „à giorno“.

Trebuie să mai spunem ce s‑a întâmplat, la Galaţi, când s‑a aflat că acelaşi Domn are şi Țara Românească? Și că Unirea, pentru care au luptat îndârjit gălăţenii, au îndurat batjocuri şi nedreptăţi, era acum un fapt real? Străinătatea, care comanda totul la noi ‑ a avut pretenţia ca fiecare principat să aibă propriul domn şi propriul guvern. Dar nu a precizat că nu poate fi acelaşi…

Sigur că au urmat alte zile de luminaţie intensă a Galaţilor, în care fiecare om cu dragoste de naţie a jubilat.

Unirea definitivă a celor două Principate, „Unirea, aşa precum România o va simţi şi o va dori“ – precum a declarat Cuza însuşi ‑ s‑a realizat însă abia la 24 ianuarie 1862, după ce Marile Puteri, precum şi Înalta Poartă, neavând altă soluţie, au cedat presiunii populare şi „ne‑au dat voie“ să existăm ca stat unitar.

De multe ori, Galaţii au jucat un rol important pe scena istoriei României, fiind chiar o „placă turnantă“ între cele două provincii surori, a dat oameni de valoare şi a creat legături comerciale şi culturale menţinute în toţi anii de dinaintea celui de al doilea război mondial, după care s‑a schimbat faţa lumii.

Violeta Ionescu