Ne‑a părăsit părintele Alexandru Dumitru

Întristată şi respectată familie îndoliată,

Preaiubiţi părinţi slujitori,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

În faţa nepătrunselor taine ale vieţii manifestăm cu multă durere sufletească nepu­tinţa omenească, deoarece orice om este o parte din noi, ca fraţi, ca semeni, iar când ne‑a rânduit Dumnezeu harul preoţiei, legăturile frăţeşti sporesc într‑o formă mai înaltă, mai purificată de cele trecătoare şi mai apropiată de cele veşnice.

Dar prin prisma veşniciei şi cu inimile smerite, încarcate de puterea şi iubirea lui Dumnezeu,  gustăm din cupa suferinţei prin pierderea dintre noi a unui frate slujitor al Sfântului Altar. Slujirea la Sfântul Altar începe aici pe pământ, dar ea continuă la Altarul cel nefăcut de mână, în ceruri, unde toate puterile îngereşti se bucură de mulţimea slujitorilor, care „în viaţă, crucea ca jugul au luat şi Domnului au slujit cu credinţă”!

În lumina acestei realităţi spirituale, ne îndreptăm cu toţi ‑ slujitori, familie şi apropiaţi ‑ de catafalcul în care stă „fără glas şi fără suflare” părintele Alexandru Dumitru de la Parohia „Buna Vestire” din Galaţi, fost secretar al Eparhiei Dunării de Jos şi inspector de asistenţă socială.

Înzestrat de Dumnezeu cu reale calităţi slujitoare, cu o voce caldă şi o fire blândă şi‑a desăvârşit însuşirile cu o temeinică pregătire teologică la Seminarul Teologic şi mai apoi la Facultatea de Teologie din Bucureşti.

A îmbinat cu mult devotament slujirea, mai  întâi, ca diacon la Catedrala Episcopală şi ‑ mai apoi ‑ ca preot la parohia „Buna Vestire”, fiind apropiat de credincioşi. A contribuit la buna chivernisire a sfântului locaş,  prin iniţierea lucrărilor de consolidare şi de zidire a unei case de prăznuire.

S‑a achitat conştiincios de che­mările administrative şi a contribuit la armonia şi frăţie­tatea ce trebuie să caracterizeze o familie duhovnicească în slujirea bisericească astăzi, când exigenţele celor mulţi sporesc, iar crucea păstorului de suflete apasă cu mai multă intensitate pe umerii săi sufleteşti.

Dumnezeu i‑a încredinţat  şi o altă cruce mai grea, a slăbi­rii sănătăţii, pe  care părintele          Alexandru  a purtat‑o  cu smerenie şi resemnare.

Fiecare din cei apropiaţi din familia bisericească şi din familia omenească l‑au susţinut cu multă bunăvoinţă şi cu creştinească înţelegere.

Remarcăm în chip special dragostea şi preţuirea de care s‑a bucurat din partea iubitei sale mame, Valeria, a surorii sale Ele­na, a fratelui Dumitru, a fiicei sale Raluca şi, îndeosebi, din partea inimosului şi milostivului său nepot pr. Daniel Creţu.

Cu toate încercările sale şi ale celor dragi, de depăşire a suferinţei, în pofida ajutorului medical, în cadrul familial, la Bucureşti, pentru care am rugat pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel să‑i îngăduie o şedere mai prelungită pentru refacerea sănătăţii, acolo unde locuia. Însă Domnul a ales să‑l cheme la Sine!

Toţi i‑au dorit însănătoşirea pentru a sluji aici, între noi!

Domnul l‑a dorit acolo „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.

În faţa evidenţei dumnezeieşti ne plecăm smeriţi şi‑l rugăm pe Veşnicul Arhiereu, Hristos Domnul să‑l aşeze pe bunul preot Alexandru în ceata celor ce „în viaţă au slujit cu credinţă”, să‑i ierte toate greşelile pe care ca om şi slujitor le va fi săvârşit, iar familiei şi celor îndoliaţi să le dăruiască putere multă de trecere a acestui greu şi dureros moment, cu credinţă şi cu multă încredere în continuarea vieţii noastre Dincolo, în Veşnicie!

Dumnezeu să‑l odihnească în pace!

Cu părinteşti condoleanţe şi binecuvântare,

† Casian,

Arhiepiscopul  Dunării de Jos

Galaţi, 31 iulie 2016