Biserica şi modernitatea. Care modernitate?

Dincolo de interpretări de tot felul (raporturi de putere, îndoctrinare, ideologizare, fundamentalism etc.), Biserica îşi identifică propria misiune prin raportare la o naţiune care este din ce în ce mai atomizată, în derivă, supusă presiunilor economice interne şi externe, iar această misiune este exprimată prin afirmarea educaţiei religioase. Prin încercarea de regândire a conţinuturilor manualelor de religie, prin afirmarea statutului special, NU PRIVILEGIAT, al disciplinei religie în şcoală, Biserica are autoritatea spirituală, pe care, deloc paradoxal, o va găsi în credincioşii ei, nu în structurile formale/instituţionale, de a-şi îndeplini aceată misiune pe care ea o gândeşte legată indisolubil de existenţa ei în această lume.

Pe fondul problemei, cea mai importantă acuză cu care trebuie să se confrunte Biserica în această criză a societăţii româneşti o reprezintă aceea că ora de religie îndoctrinează.

Ce este îndoctrinarea? Cuvântul este utilizat mai ales de către cei care vin în această tensiune publică cu o înţelegere militantă asupra modernităţii înţeleasă, în consecinţele ei ultime, ca un principiu atomizant al societăţii. Or, Biserica, tocmai împotriva acestei atomizări a persoanei îşi afirmă valorile. Împreună cu valorile educaţiei moderne, valorile tradiţionale  se constituie în rădăcinile absolut necesare care leagă o societate – un liant social bazat pe valorile comunitare pe care nici o altă instituţie nu le poate realiza şi, din lipsa cărora, sistemele de putere şi autoritate instituţională moderne transformă individul într-o entitate autistă, pe cât de egocentristă, pe atât de manipulabilă.

Voi prelua sintagma pe care Mirel Bănică o propune („Ora de religie. Criza 3.0 a modernităţii religioase româneşti”, revista 22, 17 martie, 2015): „menţinerea culturii religioase”. Disputa ar trebui centrată pe această problemă, toate celelalte fiind derivate şi, aş spune eu, contextuale. Ce fel de cetăţean îşi doreşte societatea românească într-o lume globalizată şi globalizantă, aflată într-o adâncă şi continuă criză a identităţilor şi a valorii? Sigur, aici întrebarea este formulată dincolo de interesele de grup de orice fel, politice şi ideologice, în special. Cei care decid, împreună cu cei a căror voce, în afara cercului puterii, se aude în spaţiul public (vocea Bisericii, vocile organizaţiilor non-guvernamentale) aici, cred eu, ar trebui să se întâlnească, în această întrebare. Temerile părţilor sunt pe cât de ireductibile, pe atât de false. Vrem un cetăţean educat, care cultivă valorile moderne ale toleranţei, dialogului, democraţiei, dar care să fie rupt de rădăcini şi, în consecinţă, unidimensional, individualist şi opac din punct de vedere cultural (orice s-ar spune, în istoria spiritului european religia a fost cea care edificat modelul de educaţie de care beneficiază prezentul)? Pentru că, de partea cealaltă, în mod limpede, individul habotnic, supus unei ritualistici goale de conţinut şi unei moralităţi pudibonde e dificil să-şi mai afle locul într-o lume în care accesul la comunicare a devenit o realitate, uneori, apăsătoare şi îngurgitată necritic.

Împotriva acestui spirit necritic, al unei libertăţi frenetice şi imature vine Biserica să afirme funcţia vitală a educaţiei religioase pentru cei care se află în dublă condiţie, deloc neconsistenţă: credincios şi cetăţean. Aici cred că, mai degrabă decât a beneficia de angajamentul statului în privinţa educaţiei religioase, Biserica trebuie să-şi îndrepte atenţia către părinţii tinerilor  pe care îi aşteaptă la ora de religie. Generaţia critică este a acestora care au prins ultimii ani ai unui regim totalitar şi s-au maturizat într-o lume liberă ale cărei valori nu au cultivat tradiţia şi cultura spirituală în care au trăit bunicii lor. Pentru aceştia Biserica trebuie să fie cât mai prezentă, astfel încât să imprime nu doar reflexele unei asistenţe ritualiste în spaţiul sacru, ci disponibilitatea implicării lor în viaţa Bisericii – propria viaţă spirituală, părinţi şi tineri. Ceea ce în auzul modernităţii ideologizante sună ca o campanie de adeziuni – activismul social – reprezintă, în fapt, chemarea pe care Biserica a adresat-o întotdeauna unei lumi agitate, fisurate şi, uneori, distruse de lupte interioare. O chemare a cărei putere nu vine din audienţă şi rating, ci din realitatea sacrificiului şi Învierii pe care Hristos le-a pus ca pietre de temelie ale Bisericii. De aceea, “activismul” Bisericii nu cheamă la luptă, este un activism al păcii şi bunătăţii, al întoarcerii către celălalt din compasiune.

În conştiinţa ei profetică, Biserica vesteşte şi cheamă. Discernerea (dia-crisis) aparţine nu statului, ministerelor sau Curţilor Constituţionale de tot felul, nu activismului militant a cărui dispunere este întotdeauna „anti-”, ci părinţilor şi tinerilor a căror voce trebuie să fie auzită de la amvon, mai întâi. Ei vor alege şi discerne între cele două lumi. Nu trebuie decât ascultaţi.

Conf. dr. Ion Cordoneanu,

Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie, Galaţi