Dacă Întruparea Domnului reprezintă semnul de netăgăduit al iubirii lui Dumnezeu pentru oameni (In. 3, 16), Sfânta Euharistie, ca hrănire perpetuă din Hristos Domnul pe parcursul întregii vieţi, înseamnă cu adevărat împlinirea iconomiei mântuirii noastre. În acelaşi timp, primirea Sfintei Împărtăşanii este o condiţie absolut necesară pentru moştenirea vieţii celei adevărate, care se împlineşte în comuniunea de viaţă eternă cu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh: ,,Dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui,nu veţi avea viaţă în voi!” (In. 6, 53).
De un real folos pentru credincioşi sunt învăţăturile despre Taina Sfintei Euharistii ale Sfântului Vasile cel Mare, care îi ajută să conştientizeze şi mai mult cât de mare este darul primit – unirea cu Hristos-Dumnezeu, dar şi cât de multă nevoie avem de acest dar. Iar Sfântul Vasile cel Mare nu vorbeşte din perspectiva celui care doar teoretizează, ci a celui care mai întâi a trăit adevărurile de credinţă, şi apoi le-a împărtăşit celorlalţi, într-un limbaj elevat prin înduhovnicire, accesibil mai ales în spaţiul sacru al bisericii, cu ajutorul luminii harului, în timpul sacru al Sfintei Liturghii. Astfel, Sfânta Liturghie a cărei alcătuire îi este atribuită, în mod deosebit Anaforaua (Rugăciunea Sfintei Jertfe), dar şi rugăciunile înainte şi după împărtăşire sunt mai presus decât orice alcătuire omenească sau tratat teologic cu referire la Sfânta Euharistie, în ele simţindu-se adierea Sfântului Duh, luminător şi inspirator. La o ascultare (sau lecturare) atentă a acestora, făcută cu evlavie sinceră şi dor după Dumnezeu, fiecare credincios poate descoperi reperele fundamentale ale Bisericii dreptmăritoare privind Taina Sfintei Împărtăşanii: pregătirea pentru primirea Sfântului Trup şi Sânge al Domnului, prezenţa reală a Mântuitorului în Sfintele Daruri şi lucrarea harului izvorâtor din ele, precum şi rodirea duhovnicească a acestora în credincioşii care se apropie de ele ,,cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”.
Pregătirea deosebită care se impune înaintea primirii Sfintei Euharistii condiţionează folosul duhovnicesc şi mântuirea primitorului, după cum absenţa ei, din neglijenţă sau neştiinţă, duce la osândă: „Aşa, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, să nu-mi fie mie spre osândă împărtăşirea preacuratelor Tale Taine, nici să ajung neputincios cu sufletul şi cu trupul, împărtăşindu-mă cu nevrednicie” (Rugăciunea I înainte de împărtăşire).
Credinciosul este cel dintâi răspunzător de starea sa de vrednicie sau nevrednicie, fiind absolut necesară, în prealabil, mărturisirea tuturor păcatelor, în faţa duhovnicului, cu sinceritate, cu zdrobire de inimă şi cu hotărârea de a nu mai greşi. Dar şi preotul duhovnic are o mare răspundere înaintea lui Dumnezeu, fiind cel care garantează pentru vrednicia primitorului Sfintei Împărtăşanii: „…chiar de ar fi împărat sau domn, nefiind vrednic, să nu cutezi a-l împărtăşi cu Sfintele Taine, pentru că dumnezeieştile canoane poruncesc tuturor celor nevrednici să nu se împărtăşească, fiindcă, îndrăznind, în veac se vor osândi” (Aghiasmatar).
Prezenţa reală şi personală a Mântuitorului Hristos în Sfânta Împărtăşanie a fost inaugurată la Cina cea de Taină, când pâinea şi vinul s-au transformat în Trupul şi Sângele Său prin contactul lor nemijlocit cu Hristos-Dumnezeu. După Înviere şi Înălţare, Mântuitorul devine prezent în Sfânta Euharistie prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, coborând pe firul energiilor necreate, al harului, pentru a-i înălţa pe credincioşi la Sine. Epicleza, ca rugăciune de invocare a Duhului Sfânt pentru prefacerea darurilor de pâine şi vin, a devenit absolut necesară după Înălţarea Domnului, iar Sfântul Vasile cel Mare exprimă clar aceasta în partea finală a formulei liturgice pentru sfinţirea materiilor euharistice: „Prefă-le cu Duhul Tău cel Sfânt”. Mântuitorul Hristos este deci prezent, prin Duhul, în Sfânta Împărtăşanie, nu doar ca substanţă, Trup şi Sânge, sau ca o extensie substanţială a Sa – El rămânând „în cer”, ci ca Persoană, într-o comuniune reală cu credincioşii. De altfel, în Rugăciunea a II-a înainte de Împărtăşanie, Sfântul Vasile reproduce întocmai cuvintele Mântuitorului: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu rămân în el” (In. 6, 56).
Sfântul Vasile cel Mare întemeiază prezenţa reală şi personală a Mântuitorului pe realitatea Întrupării Sale, arătând, laolaltă cu alţi mari Părinţi ai Bisericii, că „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască!”: „Dumnezeu fiind mai înainte de veci, pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a petrecut… făcându-se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, spre a ne face pe noi asemenea chipului slavei Sale” (Rugăciunea Sfintei Jertfe). La această asemănare nu poate ajunge decât credinciosul care se împărtăşeşte cu vrednicie, devenind ,,teofor” şi trăitor ca adevărat mădular al Bisericii – Trup tainic al Mântuitorului Hristos. Astfel, Sfânta Euharistie realizează Biserica, iar Biserica universală există acolo unde este Euharistie adevărată, săvârşită de preoţi cu hirotonie în succesiune apostolică, după cum arată Sfântul Vasile: ,,…Şi precum ai primit de la Sfinţii Tăi Apostoli această slujbă adevărată, aşa primeşte şi din mâinile noastre, ale păcătoşilor, aceste daruri întru bunătatea Ta” (Rugăciunea punerii-înainte).
Dacă prin opera Sa de Răscumpărare Mântuitorul ,,a înnoit firea noastră cea stricată de păcat” (Rugăciunea I înainte de împărtăşire), îndreptarea (sfinţirea) credincioşilor devine posibilă prin unirea cu Hristos – Dumnezeu şi om – înviat din morţi, în Sfânta Euharistie. Roadele euharistice se fac prezente în cei ce se împărtăşesc prin lucrarea harului, revărsat din belşug de Cel ce este Izvor al harului, prin care primim ,,darul înfierii, făgăduinţa bunurilor viitoare, pârga fericirii veşnice, puterea de viaţă făcătoare, izvorul sfinţeniei” (Rugăciunea Sfintei Jertfe).
Sfânta Împărtăşanie restabileşte starea primordială a omului-chip al lui Dumnezeu, în care Logosul divin sălăşluieşte, revărsând mulţime de daruri duhovniceşti, după cum arată Sfântul Vasile cel Mare mai cu seamă în rugăciunile de mulţumire după împărtăşire: tămăduirea sufletului şi a trupului, izgonirea potrivnicului, luminarea ochilor minţii, împăcarea puterilor sufleteşti, credinţă temeinică, dragostea sinceră, desăvârşirea înţelepciunii, paza poruncilor dumnezeieşti, adăugarea dumnezeiescului har şi dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu. Sfânta Euharistie ridică sarcina cea grea a păcatelor, aducând curăţire trupească şi sufletească, devenind scara pe care credinciosul urcă spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre odihna cea veşnică întru „,dorirea cea adevărată şi neîmpuţinată” (Rugăciunea I după Împărtăşire).
Pr. lect. dr. Sorin Marinescu,
Departamentul Teologic al Facultăţii de Istorie, Filosofie şi Teologie
din cadrul Universităţii ,,Dunărea de Jos”, Galaţi