Dorul de ţară. Mărturii de la migranţii români

Chiriarhul Dunării de Jos prezent la biserica parohiei Corod IV, în Duminica Migranţilor Români
Chiriarhul Dunării de Jos prezent la biserica parohiei Corod IV, în Duminica Migranţilor Români

În dulcea noastră limbă română atât de bogată în dicţionar sunt câteva cuvinte cu greu traductibile în alte limbi. Unul dintre ele este cuvântul ,,dor”. Acest sentiment exprimă stări sufleteşti de emoţie uneori greu de exprimat în cuvinte mai ales pentru persoane cu greutăţi de exprimare sau abilităţi literare. Sentimentul de dor de ţară este trăit în mod plenar de cei ce au migrat în alte ţări din varii motive, cele mai frecvente în ultimii ani fiind căutarea unui loc de muncă pentru un trai mai bun sau studiile.

Este o mare diferenţă între a vorbi despre dorul de ţară şi a-l experia în viaţa personală. Dorul de ţară este simţit din plin şi de enoriaşi ai parohiilor din Corod deoarece, după 1990, sunt mai puţini cei care n-au fost măcar odată în vizită în Italia decât cei care au fost, iar astăzi numărul lor este  de peste 1000 de persoane. Putem vorbi în această localitate de un flux continuu al plecării şi revenirii în şi din Italia.

Cei care au trecut printr-o astfel de experienţă au fost marcaţi sufleteşte şi copleşiţi de dorul de ţară, de locurile natale, de atmosfera de sărbătoare prilejuită de marile praznice creştine, dar mai ales de persoane dragi: părinţi, copii, bunici, fraţi, surori, soţi ori soţii etc.

Vom încerca în cele ce urmează să creionăm trăirile unora dintre aceşti oameni zdruncinaţi sufleteşte de despărţirea temporară de ţară şi de cei dragi. Multe din aceste trăiri nu pot fi exprimate în cuvinte în mod desăvârşit. Am putea să le asemănăm cu trăirile sau manifestările profunde ale credinţei noastre creştine.

Totuşi cred că este necesar ca unele impresii ale acestei experienţe care este migraţia să fie cunoscute publicului cititor al revistei noastre eparhiale deoarece ele fac parte din universul social-afectiv al României post-decembriste.

Emoţia dorului de ţară este trăită mai intens de emigranţi şi în funcţie de statutul lor civil; soţul sau soţia aflaţi departe de ţară trăiesc intens dorul unuia după celălalt. La aceasta se adaugă şi existenţa copiilor. Vocile sau gânguritul lor prin telefon nu sunt suficiente pentru a reface plenar legătura afectivă dintre soţi şi dintre părinţi şi copii.

Aş dori să încep aceste mărturii cu primarul comunei Corod, Vasile Cârjeu (57 de ani), care a lucrat în Italia, în anul 1993, timp de 9 luni. Domnia sa mărturiseşte că dorul de ţară şi de cei dragi ,,e de nedescris, e o emoţie puternică. Mă gândeam permanent acasă, corespondam cu familia prin scrisori de 8 pagini, unde putea să fie mai bine ca acasă? Starea sufletească era mult mai profundă în primii ani. Costa foarte mult să pleci şi nu-ţi permiteai să vii repede înapoi. Scrisorile erau aşteptate de cei de-acasă cu mare emoţie. Totul era trăit şi nu improvizat. Scriam ceea ce simţeam. Dormeam în rulote şi ne găseam cu alţi români duminica. Trebuia să mi se facă plata pe ultimele două luni, dar plecând fratele mai mic am decis să mergem împreună, pierzând astfel cele două luni de plată. Cu banii câştigaţi am cumpărat două maşini. Le-am făcut poze până să ajung cu ele acasă pe care le-am trimis familiei. Pe una am scris «Chinuita», iar pe cealaltă «Muncă silnică». În maşină am chiuit continuu de bucurie că mă întorc acasă. Dorul de ţară era, evident, pentru că acolo eram străin, mă simţem stingher, indiferent de prietenia pe care mi-o ofereau ceilalţi. Greu se poate exprima în cuvinte ceea ce am trăit. Nu aş mai repeta această experienţă. Aş analiza mai profund situaţia şi nu aş accepta să plec. Cred că am pierdut nu 9 luni, ci mai mult timp din viaţă”.

Cătălina Costea (44 de ani) povesteşte că a fost în Italia peste 4 ani: ,,Am fost precum florile în ghiveci, care nu trăiesc veşnic. Soţul Ionel (46 de ani, peste 6 ani de Italia) când a plecat, copilul cel mic avea 7 zile. Când s-a întors nu l-a cunoscut; a plâns! De aceea, am plecat împreună. Chiar dacă familia e întregită, tot se simte dorul de ţară. M-am simţit nu ca acasă, chiar dacă aveam casa mea şi condiţii. A fost totuşi o experienţă frumoasă, care m-a maturizat pe mine şi pe copii. Am fost respectată, n-am suportat umilinţe. Cred că toţi ar fi necesar să plece pentru a-şi da seama ce e dorul de frate, de mamă, fiindcă aici sunt zile când nu le deschizi poarta. Sentimentul este mai profund pentru cei care nu au rude acolo. Nimeni nu pleacă la întâmplare. Tinerii căsătoriţi observă mai repede lipsa familiei. La întoarcere maşina venea singură acasă de la Sebeş, nu mai dormeam, iar de la Oituz eram ca acasă. Când intram în ţară şi vedeam scrisul românesc, nu-mi mai trebuia nici mâncare”. Băiatul cel mare, fiind în ţară în clasa întâi, a scris o scrisoare şi un desen cu tata, mama, el şi fratele mai mic, cum se ţineau de mână, exprimând astfel dorinţa de a rămâne cu toţii în ţară, împreună. Deşi părinţii au dorit să-l ia cu ei în Italia, el a spus că nu merge decât cu bilet dus-întors, pentru a şti exact cât stă pentru că nu era acasă. Pentru el ,,acasă” însemna uliţa bunicilor, unde a copilărit împreună cu alţi copii. Este o mare diferenţă între cei ce au plecat pe cont propriu în primii ani după 1990 şi cei care pleacă acum. Atunci se trecea fraudulos, aveau un traseu anume pe unde treceau, erau urmăriţi, verificaţi, era o şedere ilegală pentru care şi-au riscat libertatea. Se ajungea nu greu, ci foarte greu. E o experienţă care lasă traume.

Cornel Grecu (45 de ani)  a plecat prima dată ilegal în 1992 şi a muncit foarte mult, cu responsabilitate, în vederea găsirii unui loc de muncă stabil şi a unei locuinţe decente, deoarece un timp a locuit într-o vie doar cu folie deasupra capului.

A fost remarcat repede, dar a avut parte şi de o propunere şocantă. Soţia fiindu-i însărcinată cu primul copil, i s-a propus de către un patron care nu avea copii, că va primi casă şi locuri de muncă cu condiţia ca soţia să nască în Italia şi să-i ofere copilul spre înfiere. Când a plecat a doua oară, după anul 2000, suna acasă sâmbătă seara, iar soţia şi copiii aşteptau cu nerăbdare telefon din Italia. Timpul trecea foarte greu.

Frăsinica Dediu (40 de ani) a fost a treia femeie din Corod, plecată în Italia în 1993 după soţ, care plecase din 1992. Această decizie era aspru criticată de consăteni, care vorbeau despre ea că îşi va face ,,de cap”. ,,Când am trecut de Curtici (cu trenul) am simţit un gol, o teamă de necunoscut, faptul că părăseam pământul românesc şi mi-au dat lacrimile. Nu aveam 21 de ani. În acea perioadă românii locuiau în rulote sau case părăsite. Soţul ei, Aurel a dormit 3 săptămâni într-un sac, sub butuci de vie. I-a fost dor de-acasă, chiar şi de câine. De atunci el lucrează în Italia şi vine acasă în august”. S-au văzut mai des în toate vacanţele copiilor şi aceasta a făcut să păstreze familia unită chiar dacă cu banii cheltuiţi pe drumuri ar mai fi construit o casă.

După această experienţă a devenit mai ataşată de Biserică. ,,Cum să nu vin la biserică? Mergeam cu maşina în toiul nopţii pe autostradă cu doi copii şi, deodată, m-am trezit cu o roată de tir în faţă. Am evitat impactul ca prin minune. Am avut mult curaj să merg 7 ore continuu cu maşina.”

A rămas însărcinată cu al treilea copil pentru a-l determina pe soţ să se retragă acasă, dar a venit criza şi veniturile au început să se împuţineze. Cu toate acestea vine regulat la biserică cu cei trei copii, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru ei şi pentru tot ajutorul primit. Aşa îşi îndeamnă şi soţul: ,,La biserica din Basano merg oameni în cărucior; ai mers să-I mulţumeşti lui Dumnezeu?“

După cum experienţa din temniţele comuniste este captivantă şi ziditoare de suflet, când cel ce a suferit face dovada unei ancorări în credinţă şi nădejde, tot astfel experienţa migraţiei din care segmentăm dorul de ţară poate deveni interesantă şi se constituie într-o autentică mărturie de viaţă când această experienţă este impregnată de caracterul creştin, care îi dă consistenţă şi frumuseţe.

Creştinul migrant care L-a găsit pe Dumnezeu, chiar dacă se află într-o ţară străină pentru un scop imediat, străbate prin întunericul ispitelor, încercărilor şi greutăţilor cotidiene, având aprinse permanent luminile credinţei, evlaviei şi nădejdii care-l călăuzesc spre Împărăţia cerurilor. El poartă în suflet dorul de ţară şi de cei dragi la un loc cu dorul după Dumnezeu, asemenea cuvioşilor, despre care

Biserica glăsuieşte ,,viaţa pustnicilor fericită este al celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor” sau, după cum spunea Preafericitul Patriarh Daniel: ,,Dumnezeu a sădit în sufletul omului dorul veşniciei”(,,Lumina de Duminică”, 26 febr. 2012, Nr. 8 (327), Anul VIII, p. 4). Acest dar trebuie să fie viu, oriunde ne-am afla.

Pr. Ion Ariton, Parohia Corod IV