din darul lui Dumnezeu,
Arhiepiscopul Dunării de Jos,
preacucernicilor părinţi slujitori ai Sfintelor Altare, preacuviosului cin monahal
şi dreptmăritorilor creştini din Eparhia noastră,
Bucurie sfântă, pace duhovnicească şi sănătate sufletească şi trupească,
din bogăţia darurilor Învierii Mântuitorului,
iar de la noi arhierească binecuvântare,
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Lumina sfântă de la „Mormântul de viaţă dătător“ al Învierii Domnului este darul cel mai emoţionant, dar şi cel mai profund înrădăcinat în inimile noastre, ca mărturie certă a credinţei înHristos Răstignit şi Înviat din morţi, „cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu‑le“1.
„Lumina lui Hristos, [care] luminează tuturor“2 ne arată nu numai calea în miez de noapte întunecoasă, pentru a ne orienta unii spre alţii şi, cu toţii, spre Sfânta Biserică, ci mai ales ni‑L indică pe Dătătorul adevăratei Lumini, căci El este „Lumina lumii“ (Ioan 8, 12), dar şi „Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 6, 14).
Hristos Mântuitorul este Viaţa vieţii noastre, este Învierea din moartea păcatului prin slăvita Sa Înviere cu Trupul din moartea pe care a primit‑o nu pentru sine, ci pentru noi, oamenii, care eram ţinuţi „în întunericul şi‑n umbra morţii“ (Ps. 106, 10).
„Prăznuim [împreună, de Sfintele Paşti, s.n.] omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei vieţi, veşnice, şi, săltând, lăudăm pe Pricinuitorul Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri şi preaslăvit“3.
Lumina pe care o avem acum în lumânarea pascală este aceeaşi la toţi, deşi noi suntem mulţi şi diferiţi, de aproape sau de departe, iar prin puterea ei ne luminează şi ne deschide ochii sufleteşti, spre a‑L primi pe Cel ce este şi luminător în viaţa noastră, dar şi izbăvitor de păcat şi moarte.
Puterea luminii Sfintei Învieri este biruinţa Domnului răstignit pe Cruce asupra iadului şi a morţii. De aceea, astăzi, de Înviere, „a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea“ 4.
Făclia pascală pe care o poartă slujitorii sfintelor altare este însoţită de Sfânta Cruce, iar înainte este purtată, în procesiune, icoana Pogorârii Domnului la iad, spre a‑i dezrobi pe cei ce erau ţinuţi în întuneric, în izolare şi în durerile morţii. Domnul înviat din morţi trece cu Trupul îndumnezeit, prin piatra mormântului şi, în acelaşi timp, rămâne pe Tron cu Tatăl, în Ceruri, iar cu „Toiagul“ cel tare, Crucea, coboară la iad şi îi zdrobeşte uşile. Crucea Biruitorului morţii devine „cheia împărătească ce a deschis uşile Raiului“5.
Lucrarea luminoasă a Domnului înviat din morţi este însăşi eliberarea noastră de frica morţii şi începutul „altei vieţi, veşnice“6, căci mormântul Său se arată „ca un purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât raiul, cu adevărat, şi decât toată cămara împărătească mai luminat, izvorul învierii noastre“7.
Dreptmăritori creştini şi creştine,
Pătrunşi pe dinlăuntru de strălucitoarea putere dumnezeiască a luminii pascale ne adăpăm sufletele, prin credinţă, de la izvorul cel pururea curgător al darurilor Mântuitorului, mai ales în această sfântă zi, „praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor“8.
De aceea suntem poftiţi toţi credincioşii, astăzi, „să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că, iată, a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea“9. La jumătatea perioadei Sfântului Post al Paştilor am primit ajutorul puternic al Sfintei Cruci în necazuri, în singurătate, în înstrăinarea de Dumnezeu şi de semeni şi, mai ales, în propria noastră izolare. Am fost întăriţi şi însoţiţi pe „calea sfintelor nevoinţe“, prin post, rugăciuni şi fapte bune, după puteri, de Hristos, Purtătorul împreună cu noi al tuturor crucilor noastre, unite cu Sfânta Sa Cruce.
În suferinţele noastre se arată, ori de câte ori ne luăm, cu credinţă, crucea personală, puterea lui Hristos, solidar cu „toţi cei osteniţi şi împovăraţi“ (Matei 11, 28), care primesc de bunăvoie „jugul Său“ (Matei 11, 29) cel uşor şi uşurător, eliberator de toate poverile insuportabile, mai ales de cele din singurătate şi izolare.
Urmăm, astfel, în chip smerit şi încrezători, puterii Sale milostive şi încercăm urcuşul de la căderile în păcate la ridicarea spre însănătoşirea sufletească şi trupească, pe care o primim în dar, ca o înviere personală în lumea noastră, mai înainte de Învierea cea mare din morţi. Crucea luminoasă, care arată pe Domnul cu braţele deschise spre ajutorul fiecăruia dintre noi, este, mai ales în Postul Învierii, o „scară“ aşezată în „inima“ iadului singurătăţii şi disperării. Treaptă cu treaptă, ea ne ridică, prin prezenţa şi cu ajutorul Mântuitorului, până în „cerul“ libertăţii, al sănătăţii sufleteşti şi trupeşti şi al comuniunii frăţeşti, autentice şi binefăcătoare: „Scară până la cer s‑a făcut Crucea Domnului, pe toţi suindu‑i de la pământ către înălţimea cerului, ca să locuiască împreună şi întotdeauna cu cetele îngerilor“10.
De aceea, Duminicii Sfintei Cruci din Postul Paştilor i‑a urmat cea a Sfântului Ioan al dumnezeieştii scări a virtuţilor, în număr de treizeci. Prima treaptă a urcuşului spre vindecare este lepădarea de viaţa deşartă, iar ultima, a treizecea, este „legătura treimii“ virtuţilor: dragostea, nădejdea şi credinţa. În duminica următoare, a cincea, ne‑am împărtăşit din puterea exemplului pocăinţei Sfintei Maria Egipteanca, ea însăşi asemenea unei scări luminoase care prin nevoinţe şi virtuţi a devenit modelul nostru de înviere din păcat, călăuză spre Hristos şi luminătoare a lumii. Astfel am intrat spiritual în Ierusalim cu Domnul, iar în ultima săptămână a Sfintelor şi mântuitoarelor Sale Pătimiri suferite pentru despătimirea noastră am şters cu lacrimile pocăinţei sincere rănile păcatelor. Tot Mântuitorul ne‑a curăţit prin Sfânta Spovedanie, „ne‑a şters praful păcatelor, cu ştergarul dragostei“11 Sale.
Astfel, Crucea Domnului, în Sfânta şi Marea Vineri s‑a aşezat în centrul sfintei biserici, asemenea pomului raiului, din care gustând Adam, prin neascultare a murit, iar noi, ascultând de Noul Adam – Mântuitorul, ne vindecăm şi devenim ascultători de Dumnezeu. „Fructul“ Crucii este medicamentul vindecător de moartea păcatului şi puterea spre învierea la viaţa virtuoasă. Nenumărate sunt şi persoanele care stau răstignite în boli şi în suferinţe, în toată lumea noastră şi care, cu ajutorul credinţei şi al iubirii milostive ale creştinilor simt dumnezeieşte uşurare şi mângâiere. Dar toate aceste suferinţe ştim că sunt şi urmările păcatelor şi ale greşelilor noastre. De aceea, Crucea Domnului este şi „doctorul celor bolnavi“12 şi puterea lui Dumnezeu de înviere din durere.
Pomul din al cărui fruct necopt a gustat Adam neascultând de Dumnezeu reapare în Sfânta Cruce a Domnului răstignit.
Prin ea ne izbăveşte de păcatele noastre şi distruge puterea morţii, oferindu-ne darul sfânt al vieţii neprihănite.
„Acest pom este sădit pentru mântuirea noastră veşnică. Din el ne hrănim, prin rădăcinile lui ne înrădăcinăm şi prin ramurile lui ne întindem [braţele unii altora, s.n.], frumuseţea sa ne este bucurie, mireasma sa ne întăreşte. Ne bucurăm de roadele sale, care ne erau la început oprite. Este hrană la foame, izvor la sete, veşmânt acoperitor, căci frunzele Sale sunt Duhul vieţii. Acest pom de dimensiuni cereşti se ridică de la pământ până la cer, înfingându‑se ca o plantă a veşniciei în inima cerului şi a pământului, susţinător al tuturor lucrurilor, temelia universului, unind toată diversitatea umanităţii… O dumnezeiască prezenţă sacră în toţi şi pretutindeni, o răstignire care se manifestă în toţi şi peste toate! Cerurile au duhul tău şi raiul sufletul tău, căci se spune: Astăzi eu voi fi cu tine în rai!“ (Luca 23, 43).
„De aceea, El S‑a dat întru totul morţii, pentru ca fiara (diavolul, n.n.) lacomă să fie tainic distrusă. În trupul Său fără de păcat, fiara caută hrană. Dar negăsind păcatul (în Hristos), întemniţată în ea însăşi, fiara flămânzită şi‑a aflat astfel moartea. O, Paştile cele dumnezeieşti (Hristoase), prin Tine moartea întunecată a fost omorâtă şi viaţa s‑a răspândit asupra tuturor, uşile Cerului s‑au deschis, Dumnezeu S‑a arătat omului, iar porţile iadului au fost zdrobite“13.
Astfel, înţelegem legătura profundă dintre jertfa Mântuitorului pe Sfânta Cruce şi puterea izbăvitoare de moartea păcatului, pe care ne invită s‑o primim şi să ne oferim „pe noi înşine şi unii pe alţii“, ca purtători ai propriilor cruci, ca nişte stravrofori în valul necredinţei, al suferinţelor, al sărăciei sufleteşti şi materiale, al înstrăinării de Dumnezeu, de Biserică, de tradiţiile strămoşeşti, de cultura noastră creştină şi, mai ales, de valorile nepieritoare ale sufletului românesc.
Prin asumarea crucii personale, a semenilor, a neamului, ca pe un dar de mare preţ reapar în noi şi dorinţa, şi puterea, şi libertatea de a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. Se reaprinde şi „scânteia“ filantropiei, ca semn al smereniei şi al atitudinii noastre milostive şi iertătoare. Astfel, în mulţimea semnelor întristării pe care le trăim sau le receptăm la tot pasul, în tot timpul şi pretutindeni, reapare licărul speranţei, vestitor al învierii vieţii adevărate, încă din existenţa noastră pământească.
Neîmplinirile şi tristeţile noastre pălesc în faţa darului vindecător al înnoirii vieţii, prin Crucea şi Învierea Mântuitorului.
Astfel, Sfânta Cruce, plină de raze luminoase, purtată de preot la Sfintele Paşti, ne împărtăşeşte şi nouă „lumină din lumină“ şi „har peste har“, căci ea este „înnoirea Învierii lui Hristos“14, care „luminează celor de jos“15 şi „ arată Învierea lui Hristos“16.
Aşa prezentăm şi noi lumină din lumina faptelor credinţei (Matei 5, 16) şi ale iubirii milostive a Domnului Care ne însoţeşte, ne îndeamnă şi ne ajută să‑I fim împlinitori ai iubirii Sale vindecătoare de oameni.
De aceea, de multe ori, sfinţiţii slujitori, harnicii credincioşi şi inimoşii animatori ai slujirii filantropice din Arhiepiscopia noastră, de la oraşe şi sate, au unit şi anul acesta crucea personală cu cea a aproapelui suferind, închis, sărac, străin, flămând ori însetat, prin rugăciuni, prin daruri şi medicamente şi, mai ales, prin prezenţă frăţească şi prietenoasă la locurile suferinţei: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi‑aţi făcut“ (Matei 25, 40).
Iubiţilor,
Am stăruit asupra bucuriei jertfelnice şi luminoase, oferite de Hristos Domnul şi la Paştile anului acestuia, ca şi în tot timpul şi în tot locul, fiecăruia dintre cei ce‑L ascultăm, Îl urmăm şi‑L iubim, prin fapta milostivă faţă de semenii noştri.
Sfântul nostru Sinod ne cheamă anul acesta să aprofundăm sensurile spirituale şi comunitare ale puterii Sfintei Crucii, văzute pe cer de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea, la Roma, prin care i-a biruit pe păgâni, iar maica sa, Sfânta Elena a descoperit în pământ, la Ierusalim, după trei secole, Crucea răstignirii Domnului. Din Cer, împăratul Constantin a primit Crucea ca armă nebiruită, apoi a cusut‑o pe steagurile militare şi a imprimat‑o pe îmbrăcămintea ostaşilor, iar din pământ, ca din adâncurile iadului, a dezrobit „sceptrul“17 lui Hristos, prin care au fost biruite forţele întunecate ale diavolului şi astfel s‑au deschis pentru creştinătate zorile libertăţii. Aşa s‑au zidit primele biserici la Ierusalim şi la Betleem, iar mai apoi în tot imperiul.
Sfântul Constantin cel Mare este împărat mărturisitor şi promotor al sfinţeniei şi al puterii Crucii Domnului ca temei statornic al libertăţii creştine. Biserica întemeiată şi zidită pe Cruce este în acest sens „Cerul“ de pe pământ şi „Laboratorul Învierii“.
Sfintele lăcaşuri au fost ridicate, deci, pe Cruce, iar cupolele lor arată lumina credinţei odihnite pe umerii martirilor, ai cuvioşilor, ai drepţilor şi ai jertfelnicilor creştini, ce au contribuit la naşterea unei lumi noi şi înnoite, Împăratul fiind promotorul, sprijinitorul şi garantul libertăţii creştine, temelie la edificiul vieţii curate, jertfelnice, civilizate şi solidare în bine, din care se realizează pacea, armonia, întrajutorarea şi uşurarea de suferinţă. În astfel de împrejurări ale libertăţii creştine s‑a realizat, în timpul Sfântului Constantin, unitatea Europei. Având nenumărate mărturii arheologice, spirituale şi culturale, în istoria Bisericii poporului român din timpul Sfântului Constantin şi al Sfintei sale mame Elena să urmăm şi noi exemplul cooperării dintre Biserică şi poporul nostru, prin contribuţia celor ce‑l iubim şi‑l sprijinim, spre mai binele nostru comun.
Să ne ajute Mântuitorul Cel înviat din morţi să înviem şi noi puterile iertării, ale reconcilierii şi iubirii de Biserică, „mama spirituală a poporului român“ şi, mai ales, iubiţilor, să împlinim, măcar de Sfintele Paşti, una dintre atitudinile măreţe ale Sfântului Împărat Constantin cel Mare, privitoare la iubirea faţă de Biserică, de popor şi de păstorii noştri duhovniceşti. Văzând împăratul jertfelnicia, răbdarea mucenicească şi devotamentul slujitorilor atât de mult persecutaţi în lumea păgână a împăraţilor romani de până la el a exclamat: „Dacă eu însumi aş vedea pe vreun cleric greşind, atunci l‑aş acoperi cu hlamida mea“18.
Hristos Domnul Înviat să ne acopere pe toţi, buni şi mai puţin buni, de aproape şi de departe, de aici, de la Dunărea de Jos, şi de pretutindeni, cu iubirea Sa iertătoare şi să‑I urmăm şi noi, după putere, exemplul, „unii pe alţii îmbrăţişându‑ne“ şi astfel să mărturisim:
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul rugător,
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
1. Troparul Învierii, în Penticostar, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2012, p. 14.
2. Din rânduiala Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, în Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2012, p. 301.
3. Canonul Învierii, cântarea a VII‑a, în Penticostar, p. 38.
4. Din cântarea „Învierea lui Hristos…“, de la Canonul Învierii, în Penticostar, p. 38.
5. Rugăciune la Acatistul Sfintei Cruci, în Acatistier, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 178.
6. Canonul Învierii, cântarea a VII‑a, în Penticostar, p. 38.
7. Tropar la aşezarea cinstitelor Daruri pe Sfânta Masă, după Vohodul Mare, în Liturghier, p. 165 şi 239.
8. Ibidem, irmosul cântării a VIII‑a, p. 39.
9. Din cântarea „Învierea lui Hristos…“, de la Canonul Învierii, în Penticostar, p. 38.
10. Acatistul Sfintei Cruci, condacul al 6‑lea, Acatistier, p. 170.
11. Rugăciunea de după Evanghelie, de la „Rânduiala ce se face la sfânta şi dumnezeiasca spălare a picioarelor în Joia cea Mare“, în Triod, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 600.
12. Acatistul Sfintei Cruci, icosul al 9‑lea, Acatistier, p. 174.
13. Omilie pascală anonimă, inspirată din Tratatul asupra Paştilor al lui Ipolit, apud Olivier Clement, Sources, Edition Stock, Paris, 1982, p. 46‑47.
14. Acatistul Sfintei Cruci, icosul al 7‑lea, Acatistier, p. 172.
15. Ibidem, icosul al 8‑lea, p. 173.
16. Ibidem, icosul al 9‑lea, p. 174.
17. Ibidem, icosul al 3‑lea, p. 168 şi icosul al 5‑lea, p. 170.
18. Vezi la Episcopul Meletie al Antiohiei celei Mari, Istoria bisericească, partea a II‑a.