Practici ,,ne”-liturgice şi ,,ne”-canonice privind Taina Sfântului Maslu

În Biserica Ortodoxă, cultul reprezintă expresia sentimentului religios al credincioşilor îndreptat către Dumnezeu şi materializat în diferite forme (funcţia latreutică) dar, totodată, prin intermediul cultului se împărtăşeşte credincioşilor harul mântuitor (funcţia harismatică).

Între caracteristicile fundamentale ale cultului ortodox amintim uniformitatea şi stabilitatea, adică guvernarea lui de norme precise şi fixe, unanim admise şi exprimate în forme definitiv stabilite care sunt aceleaşi pentru toţi credincioşii ortodocşi, din orice parte a lumii.

IMG_1853
Chiriarhul Dunării de Jos binecuvântând cu untdelemn de la Taina Sfântului Maslu pe bolnavii de la Spitalul de Copii din Galaţi

De-a lungul timpului, Biserica a fost foarte atentă la dezvoltarea şi cristalizarea cultului ei, păstrând acele practici menite să promoveze viaţa religios – morală a credincioşilor şi să sporească fastul şi frumuseţea cultului.

Chiar dacă rânduielile unanim acceptate şi stabilite în cărţile de slujbă, ori în cele de tipic au devenit obligatorii pentru toţi slujitorii, au fost şi situaţii când unii dintre aceştia au lăsat să se strecoare unele practici ori inovaţii în textul rugăciunilor sau în rânduială, prin adăugare sau prin omisiune, întreţinând starea de confuzie a credincioşilor.

În materie de practică liturgică se numeşte inovaţie orice abatere de la tipicul sau regula (rânduiala) mărturisită de tradiţia unanimă a Bisericii şi consfinţită în cărţile de cult.

Declararea anului  2012, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca „An al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor” face ca interesul credincioşilor pentru această Taină să sporească, slujitorii fiind înadatoraţi să urmărească slujirea corectă a Tainei, dar şi efectele şi finalitatea ei în viaţa credincioşilor.

Din punct de vedere canonic, avem puţine referiri la Taina Sf. Maslu. Totuşi rânduiala ei, impusă pe baza Sf. Tradiţii şi cuprinsă în Molitfelnic are suficiente explicaţii, cât să confere şi să asigure stabilitate şi uniformitate în săvârşirea ei, de către fiecare slujitor. Însă, ca orice slujbă care are dezvoltată mai mult latura practică, şi Sf. Maslu este observat uneori cu aproximaţie, încurajându-se anumite acte neconforme cu învăţătura corectă Bisericii.

De la început arătăm că sunt aspecte considerate pe nedrept ca inovaţii sau devieri de la rânduială, cum ar fi: spovedirea şi chiar împărtăşirea bolnavului înaintea administrării Tainei Sfântului Maslu, ori deschiderea Sf. Evanghelii la sfârşitul slujbei de  către unul dintre credincioşi (de obicei, de cel mai bolnav) şi aşezarea ei pe creştetul lui, în timp ce unul din preoţi citeşte rugăciunea „Împărate Sfinte, Îndurate, şi mult Milostive Doamne Iisuse Hristoase…”.

Referitor la primul aspect, este recomandată pregătirea, atât a slujitorilor cât mai ales a bolnavului prin spovedirea lui, deoarece ambele Taine au acelaşi scop, adică vindecarea bolnavului, atât de bolile sufleteşti (Spovedania), cât şi de cele trupeşti (Maslul). Totodată, atât săvârşitorii, cât şi primitorii, trebuie să postească, iar postul să continue toată ziua.

Deschiderea Evangheliei la sfârşitul slujbei, de către bolnav, este consemnată în Molitfelnic doar că ea se mărgineşte aici, fără ca preotul să citească ori să interpreteze textul pericopei, ori culoarea vignietei, să spună ceva despre trecutul, prezentul sau viitorul celui care a deschis Sf. Evanghelie. Această practică deformează, discreditează şi chiar profanează conţinutul doctrinar al acestei Taine a Bisericii, ţinând credincioşii într-o stare de confuzie spirituală care frizează uneori magia şi vrăjitoria. Semnificaţia corectă a acestui gest este consemnată în rugăciunea pe care o citeşte preotul: „…nu pun mâna mea cea păcătoasă peste capul celui ce a venit la tine cu credinţă, ci pun mâna Ta cea puternică şi tare, ce se află în această Sfântă Evanghelie…”.

Există, de asemenea, diferenţe asupra locurilor unde se unge bolnavul cu untdelemn sfinţit, deşi acestea sunt consemnate în Molitfelnic: la frunte, la gură, la nări, la urechi, pe piept, pe mâini şi pe tălpi, de şapte ori, de fiecare dată în timpul cântării troparului „Doamne, armă asupra diavolului…”, cu rostirea în taină a rugăciunii „Părinte Sfinte, Doctorul sufletelor…”. Este adevărat că unele studii venite pe filieră greacă consemnează o oarecare diferenţă: fruntea, bărbia, obrajii şi mâinile (vezi Ioannis Foundoulis, Dialoguri liturgice, vol. I, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, p. 124).

Şi ungerea credincioşilor cu untdelemn sfinţit, de şapte ori, aduce diferenţe de la o parohie la alta. Chiar dacă în vechime se săvârşea ungerea o singură dată la sfârşitul slujbei, practica consacrată este să se ungă trupul bolnavului de şapte ori, oricât de incomodă ar fi ungerea la Maslul de obşte, din cauza participării multor credincioşi. Numărul mai mare de slujitori poate să faciliteze această lucrare.

Există abateri conştiente sau intenţionate de la rânduiala corectă a slujbei, cum ar fi prescurtarea arbitrară a slujbei, prin omiterea părţilor esenţiale ale ei, sau nerespectarea numărului de preoţi care săvârşesc Taina Sf. Maslu. La primul aspect se face apel la cunoştinţa şi conştiinţa preoţilor.

În ceea ce priveşte numărul slujitorilor, chiar dacă Taina hi-rotoniei îi dă preotului posibilitatea de a săvârşi singur şase din cele şapte Taine, iar calitatea harică lucrează deplin nu doar împreună cu a altor preoţi totuşi, pornind de la textul Sf. Iacov 5,13 („Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului…”), această rânduială s-a respectat din vechime şi ea s-a impus prin obiceiul de drept, devenind normă liturgică obligatorie. Aşadar, prescripţia privind numărul preoţilor care săvârşesc Taina Sf. Maslu s-a statornicit prin tradiţie la şapte, dar cazurile speciale au făcut posibilă slujirea Sf. Maslu de cinci, trei sau chiar doi preoţi. În nici un caz unul singur!

Întâlnim, adesea, la aşa-zişii „preoţi cu har” sau la  „mănăstirile de tradiţie”, săvârşirea Sf. Maslu  „în crucea nopţii” (ora 2400), înspre zilele de post, pentru ca efectul să fie ,,garantat”. Socotim că acest fapt este o forţare a tradiţiei ortodoxe, care indică timpul săvârşirii în zilele de miercuri şi vineri, uneori chiar lunea, dimineaţa sau, mai nou, după-amiaza, pentru a acorda şansa de a participa şi celor ce lucrează în prima parte a zilei.

Nici Sfântului Maslu nu este scutit de practici şi forme bazate pe credinţe greşite şi superstiţii ale credincioşilor, ignorate sau chiar întreţinute de slujitori.

Sub influenţa doctrinei romano-catolice, şi în rândul credincioşilor noştri există credinţa că Maslul se administrează numai pe patul de suferinţă, ca ultima slujbă (extrema unctio), iar săvârşirea lui ar aduce, în mod necesar, moartea bolnavului. Concepţia este total greşită deoarece Biserica Ortodoxă învaţă că Tainele se săvârşesc pentru folosul şi ajutorul celor vii. Însuşi Sf. Iacov a spus: „…Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15).

Uneori, eronat, se iniţiază colecte de către cineva din familia bolnavului, de la cunoscuţi şi necunoscuţi, care dau o sumă modică din motiv de solidaritate, fără a participa efectiv la rugăciune.

Apoi, aducerea hainelor celui bolnav la Maslul de obşte, aşezarea lor sub masa rânduită pentru săvârşirea slujbei şi, mai ales, ungerea acestor haine cu untdelemn, pe motiv că persoana nu poate sau nu doreşte să vină la biserică, nu sunt conforme cu tradiţia sănătoasă a Bisericii, căci ungerea se referă la persoane, şi nu la obiecte.

Mai amintim practica greşită a unor credincioşi care participă la Sf. Maslu pe perioada întregului Post Mare, de a aduce acelaşi untdelemn la fiecare oficiere a Tainei, ca la sfârşitul întregului ciclu de slujbe să fie sfinţit de 49 de ori (de şapte ori câte şapte).

În concluzie, subliniem că aceste practici amintite şi, cu siguranţă, mai sunt şi altele, pot fi îndreptate în „duhul Bisericii”, printr-o atitudine hotărâtă şi responsabilă a preotului, prin cateheze lămuritoare şi prin respectarea rânduielilor, aşa cum se găsesc în ultimele ediţii ale cărţile de slujbă. Încuviinţarea sau tolerarea lor în cult, nu numai că desfigurează cultul şi subminează credinţa adevărată, dar dăm prilejul ca preotul să fie acuzat că este susţinător al obscurantismului şi formalismului păgân.

Pr. prof. Costel Bulgaru,

Seminarul Teologic ,,Sf. Ap. Andrei”, Galaţi