Teologia Sfântului Grigorie de Nazianz, medicament împotriva necredinţei

25-GrigorieÎn lumina Revelaţiei dumnezeieşti, Biserica a considerat dintotdeauna îndepărtarea de Dumnezeu drept cauză a îmbolnăvirii sufleteşti şi trupeşti, iar Sfinţii Părinţi, prin scrierile lor, au elaborat o adevărată patologie a omului căzut, care nu se poate vindeca decât în şi prin Hristos. Una dintre bolile sufleteşti cele mai grave care îl afectează pe omul modern, amăgit de „dictatura raţiunii proprii”, este boala necredinţei, care determină încrederea exagerată şi idolatră în puterile propriului intelect, dar nu duce decât la moarte sufletească, prin ruperea de bunăvoie a legăturii cu Izvorul vieţii şi al existenţei noastre, la nelinişte şi deznădejde cauzate de frica de moarte şi „absurditatea“ lumii şi a propriei vieţi. Necredinţa înseamnă, însă, întâi de toate, necunoaştere, adică ignoranţă, iar vindecarea de boala necredinţei are ca principală miză, cum ne arată Mântuitorul Hristos (In. 17, 3), dobândirea vieţii veşnice, care este condiţionată de cunoaşterea lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie de Nazianz este unul dintre Părinţii Bisericii care, cunoscându-L pe Dumnezeu prin experienţă nemijlocită, în lumina harului, a devenit un tămăduitor al nostru de necredinţă, prin cunoaşterea teologică pe care ne-a împărtăşit-o în scrierile sale (4 volume din P.G.). Această cunoaştere nu este un exerciţiu de filosofie abstractă, ci o înnobilare prin înduhovnicire a celui mai elevat limbaj al vremii sale, pe care l-a pus în slujba Cuvântului mântuitor, cu atât de multă dăruire şi înţelepciune, încât Sinoadele al II-lea şi al III-lea ecumenice l-au numit „cel Mare” şi „Teologul”.

În consens cu întreaga Tradiţie a Bisericii, Sfântul Grigorie socoteşte starea adamică primordială ca stare de sănătate a omenirii, în care omul era „stăpânitor al binelui, ce nu este doar o sămânţă încredinţată naturii, ci destinată şi cultivării, prin puterea voinţei”(Cuv. II, 17). Căderea omului în păcatul strămoşesc devine cauza principală a tuturor bolilor, căci este afectat grav chiar fundamentul tainic al persoanei – dat în încopcierea, de asemenea tainică, dintre trup şi suflet – adică însuşi chipul lui Dumnezeu din om, care se întunecă, se desfigurează (Cuv. XXVI, 10). Mântuitorul Hristos Se arată lumii însă, ca Răscumpărător, dar şi ca Doctor, iar mântuirea pe care El o aduce este vindecarea întregii omeniri, asumată în Persoana Sa, o lucrare de restaurare a ei în starea de sănătate spirituală pe care a cunoscut-o dintru început. Mai mult, Mântuitorul duce firea omenească astfel restaurată la desăvârşirea îndumnezeirii. Mântuirea, vindecarea şi îndumnezeirea întregii umanităţi sunt dăruite, prin Sfântul Duh, fiecărui creştin care, în Taina Botezului, se uneşte cu Hristos, în Biserică. Dar la Botez nu sunt date decât ca potenţialitate; creştinul trebuie să conlucreze în deplină libertate cu lumina necreată a harului divin, o lumină duhovnicească, „a cunoştinţei”, cum o numeşte Sfântul Grigorie (Cuv. XL, 6), care ni-L descoperă pe Dumnezeu în lucrările Sale. Astfel, dacă Fiinţa Dumnezeiască ne este cu totul inaccesibilă (Cuv. XXVIII, 4), harul necreat al Sfântului Duh ne oferă posibilitatea de a-L întâlni pe Dumnezeu în rugăciune, vindecându-ne de boala necredinţei. În egală măsură, însă, se cuvine să cultivăm virtuţile, ca roade ale împlinirii poruncilor (Cuv. XVI, 2), fără de care nu putem evolua pe calea cunoaşterii, spre înmulţirea credinţei.

Sfântul Grigorie de Nazianz este, aşadar, nu doar marele capadocian care a teologhisit desăvârşit despre Sfânta Treime şi unirea firilor în Hristos, ci şi un mare tămăduitor duhovnicesc al nostru, exprimând magistral reţeta vindecării – mântuirii în Hristos, Doctorul sufletelor şi trupurilor: har, credinţă, nevoinţă ascetică şi fapte ale iubirii de semeni.

Pr. lect. dr. Sorin Marinescu,

Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie, Galaţi