În data de 27 septembrie a.c., în prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi a altor ierarhi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, au avut loc la Catedrala din Galaţi, manifestările prilejuite de ridicarea Eparhiei Dunării de Jos în rang de Arhiepiscopie. Astfel, chiriarhul Dunării de Jos, Preasfinţitul Părinte dr. Casian Crăciun a fost ridicat la rangul de Arhiepiscop.
Cu prilejul acestor manifestări, au fost aduse în pelerinaj la Galaţi, de la Mănăstirea Cocoş din judeţul Tulcea, moaştele Sfinţilor Mucenici de la Niculiţel: Zotic, Atal, Camasie şi Filip, de o delegaţie a Eparhiei Tulcii, condusă de Preasfinţitul Părinte Visarion.
Manifestările cultural – religioase s-au încheiat în ziua de luni, 28 septembrie, cu Simpozionul „Creştinismul românesc şi or-ganizarea bisericească în secolele XIII – XIV” – organizat, din iniţiativa şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, de Comisia Română de Istorie şi Studiu al Creştinismului, la Aşezământul eparhial „Sfântul Mucenic Pantelimon” de la Lacu Sărat, judeţul Brăila.
În şedinţa sa de lucru din data de 19 iunie 2009, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, prezidat de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, a hotărât ridicarea Episcopiei Dunării de Jos în rang de Arhiepiscopie, alături de alte vechi centre eparhiale din Patriarhia Română: Episcopia Romanului din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, Episcopia Buzăului şi Vrancei şi Episcopia Argeşului şi Muscelului din Mitropolia Munteniei şi Dobrogei şi Episcopia Aradului, Ienopolei, Hălmagiului şi Hunedoarei din Mitropolia Banatului. Acest act reprezintă cinstirea demnităţii acestui vechi scaun episcopal, deopotrivă cu recu-noaşterea valorilor istorice şi spirituale ale zonei Dunării de Jos.
Eparhia Dunării de Jos în istoria Bisericii şi a neamului românesc
Teritoriul care aparţine astăzi, precum şi cel care a aparţinut Eparhiei Dunării de Jos poate fi socotit, pe bună dreptate, „leagănul” creştinismului românesc. Aici a predicat cuvântul Evangheliei primul ucenic al Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântul Apostol Andrei care, conform cercetătorilor, ar fi construit o bisericuţă în zona localităţii de astăzi Şerbeşti, din judeţul Galaţi. Tot aici, numeroasele mărturii arheologice, dintre care amintim doar cruciuliţa de sidef şi fibula de aur cu inscripţia Innocens, descoperite alături de oseminte, la Bărboşi, aproape de Galaţi, într-un mormânt creştin datat din secolul al III-lea, precum şi cimitirele creştine din perioada secolelor VII-XI, la care se adaugă toponimele şi hidronimele păstrate în documentele de epocă dau mărturie despre vechimea şi continuitatea vieţii creştine pe aceste meleaguri istorice.
Pe aceste mărturii istorice şi creştine ia fiinţă, în secolul al XVI-lea, Mitropolia Proilaviei, cu sediul la Brăila, care păstorea credincioşii români din cetăţile-raiale Giurgiu şi Turnu, cetăţile moldave Chilia şi Cetatea Albă, sudul Basarabiei, transformat în raiaua Tighina, şi cetatea Brăilei, dar care era dependentă de Patriarhia de Constantinopol.
Aceasta a avut un mare rol misionar şi spiritual, acela de a păstra credinţa ortodoxă în rândul credincioşilor români aflaţi sub stăpânire otomană. Printre ierarhii săi, care la început au fost greci, dar care slujeau în limba poporului, s-au aflat şi români, dintre care amintim doar pe Daniil (1751-1773). De asemenea, trei dintre ierarhii acestei Mitropolii, Partenie I, Calinic II şi Partenie II au ajuns şi pe tronul Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol.
Deşi existenţa mitropoliei se încheie la 1829, după ocuparea şi distrugerea oraşului Brăila de trupele ţariste şi după încheierea tratatului de la Adrianopol, în anul 1864, la 17 noiembrie, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza hotărăşte, prin Decretul nr. 1617, înfiinţarea Episcopiei Dunării de Jos, cu sediul la Ismail – continuatoarea „de facto” a vechii Mitropolii româneşti a Proilaviei, şi pune la cârma sa pe ilustrul ierarh Melchisedec Ştefănescu, artizanul Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române din anul 1885.
Eparhia de atunci cuprindea judeţele Ismail, Bolgrad, Covurlui şi Brăila, iar după încheierea Războiului de Independenţă, la 1878, judeţele din sudul Basarabiei intrau în componenţa Rusiei, sediul Episcopiei mutându-se la Galaţi. Eparhia primea, în schimb, judeţele Tulcea şi Constanţa (1879). Pentru o scurtă perioadă de timp, Episcopia Dunării de Jos a administrat şi judeţele Durostor şi Caliacra din Cadrilater. Odată cu înfiinţarea Episcopiei Constanţei, în 1923, teritoriul canonic se reducea la zonele Galaţi şi Tulcea.
După 1950, jurisdicţia Eparhiei se va întinde din nou asupra judeţelor Galaţi, Tulcea şi Constanţa, iar din 1990 şi până astăzi, Episcopia cuprinde judeţele Galaţi şi Brăila.Cunoscând importanţa deo-sebită a Eparhiei, în data de 16 octombrie 1975, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rangul de Arhiepiscopie, cu titulatura „Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos”, iar titularul ei, Preasfinţitul Antim devenea Arhiepiscop.Din 1990, mai întâi ca arhiereu-vicar, iar apoi din 1994, ca episcop eparhiot, Episcopia Dunării de Jos va fi păstorită de dinamicul şi harnicul ierarh dr. Casian Crăciun. În timpul păstoririi sale, viaţa bisericească va cunoaşte o perioadă de înflorire duhovnicească, devenind un model în toată activitatea sa.
Aducerea la Galaţi a moaştelor Sfinţilor Mucenici de la Niculiţel
Sărbătoarea ridicării în rang a Episcopiei Dunării de Jos a început cu pelerinajul, de la Mănăstirea Cocoş, din judeţul Tulcea, în Galaţi, a raclelor cu moaştele Sfinţilor Martiri Zotic, Atal, Camasie şi Filip, cele mai vechi sfinte moaşte descoperite pe teritoriul României. De fapt, descoperirea lor se leagă tot de numele Eparhiei Dunării de Jos, deoarece, la acea vreme, anul 1971, teritoriul de astăzi al Episcopiei Tulcii aparţinea de Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos, iar ierarhii care păstoreau aici – Episcopul Chesarie şi Arhiereul Vicar Gherasim Constănţeanul, actualul chiriarh al Râmnicului au făcut toate demersurile necesare pentru ridicarea sfintelor moaşte şi cinstirea lor. Mai târziu, Arhiepiscopul Antim Nica a hotărât depunerea lor la Mănăstirea Cocoş, spre închinarea credincioşilor.
Astfel, era firesc, ca la sărbătoarea noii Arhiepiscopii a Dunării de Jos să „asiste” fizic şi haric, Sfinţii Martiri de la Niculiţel care ne-au dat mărturia dăinuirii creştine pe aceste meleaguri, încă din cele mai vechi timpuri.
Pelerinajul săvârşit pentru prima dată pe malul stâng al Dunării cu sfintele moaşte ale mucenicilor, a fost posibil la iniţiativa chiriarhului Dunării de Jos, Preasfinţitul Casian, cu încuviinţarea Preasfinţitului Visarion al Tulcii şi cu binecuvân-tarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.
Procesiune pe „calea sfinţilor”, la Catedrala Episcopală
În data de 25 septembrie 2009, la ora 14:00, sfintele moaşte au fost aduse de o delegaţie a Eparhiei Tulcii, condusă de către chiriarhul ei, Preasfinţitul Părinte Visarion, şi au fost întâmpinate la Catedrala Episcopală din Galaţi de toată suflarea creştinească, de credincioşi, slujitori ai sfintelor altare, elevi, ostaşi, alături de Întâistătătorul Eparhiei, Preasfinţitul Părinte Casian.
În cântări de imne sfinte, în mireasmă de tămâie şi cu emoţie în suflet, sfintele moaşte au fost purtate într-o mică procesiune pe aceeaşi „cale a sfinţilor”, pe care au mai „urcat” alţi sfinţi, către cetatea Galaţilor şi către Catedrala Eparhială. Aici, ele au fost depuse mai întâi, în naos, unde s-a săvârşit slujba Te- Deum-ului.
La sfârşit, Preasfinţitul Episcop Casian a rostit un înălţător panegiric în cinstea Sfinţilor Mucenici, vorbind despre rolul mucenicilor în viaţa noastră: „Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, şi nouă, românilor, în Biserică, ne-aţi arătat jertfelnicia, tăria şi mărturisirea lui Hristos în veacul IV, rugaţi-vă şi pentru noi, cei de astăzi, din Eparhia Dunării de Jos, de care zonă aţi auzit în Dumnezeu şi în Duhul Sfânt. Sfinţilor Mucenici, purtaţi de vlădica Visarion, Episcopul eparhiei în care odihniţi şi pe Hristos Îl proslăviţi, rugăciunile şi darurile pe care Hristos-Domnul vi le-a arătat, învredniciţi-ne Sfinţilor, fiind de faţă atâta mărturie de credincioşi şi slujitori, să putem să arătăm doxologia inimilor noastre, la această sfântă zi!”.
Adresându-se credincioşilor pre-zenţi, Preasfinţia Sa a mai adăugat: „Putem spune acum, în faţa Sfântului Altar, că avem în faţa noastră încă patru altare, aşezate sub Pantocrator, în această Catedrală a Dunării de Jos, ea însăşi un chivot aşezat peste moaşte de sfinţi, de mucenici şi de cuvioşi care, de-a lungul secolelor au arătat credinţa noastră ortodoxă strămoşilor noştri de la Dunărea de Jos. Bunii şi Sfinţii Mucenici pe care îi vedem acum, aici, înaintea noastră şi înaintea Sfântului Altar sunt cei care ne învaţă că nu se poate sfinţi altarul fără ei, că nu se poate hirotoni nimeni fără mucenici, că nu se poate cununa nimeni fără sfinţii mucenici! Noi doar ne rugăm şi cântăm, dar acum, fiecare în parte, trăim momentele în care ne-a chemat Domnul, pe unii spre viaţa de familie, pe alţii spre viaţa slujitoare, ca diaconi, preoţi sau arhierei. Niciun act nu s-a împlinit în viaţa noastră fără ca Hristos-Domnul să ne arate modelul fidelităţii faţă de El, anume fidelitatea jertfei!
Sfântul Nicolae Cabasila ne arăta că Hristos împreună cu Mucenicul sfinţesc altarul şi că Mucenicul seamănă întru totul cu Hristos, chiar şi prin moartea jertfelnică. Ne arată, aşadar, Hristos-Domnul, prin Sfinţii Săi Mucenici, că mucenicia este o formă de iubire plenară şi ultimă, căci mucenicul e plin de Hristos! Şi pentru că e plin de Hristos, din plinătatea lui revarsă în neplinătatea noastră, plinătatea darului lui Hristos şi modelul de a vieţui în Hristos, adică de a vieţui pentru alţii. La Taina Cununiei, Sfinţii Mucenici ne arată că ea este Sfânta Mucenicie care păstrează, muceniceşte, unitatea în familie. Sfânta Hirotonie pe care o primim cu frică şi cu cutremur este ajutată să se împlinească în însuşirile noastre nedesăvârşite, prin desăvârşirea însuşirilor sfinţilor mucenici. De aceea şi bisericile au apărut pentru a acoperi, ca într-un chivot, trupurile sfinţilor mucenici. De aceea, am dorit ca într-un loc simbolic, să retrăim clipa care nu a putut fi trăită în 1971 de vrednicii noştri înaintaşi din cauza muceniciei timpurilor pe care Sfinţii Mucenici au ridicat-o la lumină şi la libertate.
Atunci, ierarhul sfânt Chesarie, la clipa bătrâneţilor sale, a primit dar de sus, ceresc, în eparhia sa – semnul mucenicilor. Împreună cu arhiereul său vicar, Gherasim Constănţeanul şi împreună cu puţini oameni au ridicat din criptă, dintr-un fel de altar, moaştele Sfinţilor Mucenici. Mai târziu i-a fost dat Arhiepiscopului Antim al Tomisului şi Dunării de Jos, cu evlavia şi cu priceperea sa, să rânduiască pe fiecare mucenic la locul său, să le rânduiască racle şi baldachine şi să îi aşeze cu cinstea cuvenită mucenicilor în Lavra Mănăstirii Cocoş, să le scrie viaţa spre popularizare şi l-a rugat pe părintele Cleopa să le întocmească Acatistul.
De atunci, ambii chiriarhi ai Dunării de Jos de care este legată viaţa ieşirii la suprafaţă a Sfinţilor Mucenici au trecut la Domnul. Dar iată-i astăzi, pe Sfinţii Mucenici, la o întâlnire şi cu noi, dar şi cu binefăcătorii lor, care stau în criptele de aici, şi de aceea am dorit ca Sfinţii Mucenici să intre în „chivotul – catedrală” de la Dunărea de Jos, ca să sfinţească şi jertfele şi lucrările, şi slujirea fericiţilor noştri părinţi, înaintaşi în slujire aici.
Astfel, altarul lui Hristos, altarele sfinţilor şi altarele sufletelor noastre s-au unit! De aceea, cu rugăciune şi cu smerenie, mulţumim pentru toate şi tuturor şi Îl rugăm pe Hristos- Domnul ca, pentru rugăciunile Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, pentru rugăciunile Sfântului Iachint de Vicina, pentru rugăciunile Sfântului Voievod Neagoe Basarab, pentru rugăciunile Sfântului Ioanichie cel Nou de la Muscel, pentru rugăciunile Sfântului Atanasie, Patriarhul Constantinopolului şi pentru rugăciunile Sfântului Mări-tului Apostol Andrei şi ale tuturor sfinţilor care prin sfintele lor moaşte ne-au binecuvântat aici, la Dunărea de Jos, să ducem, în continuare, puterea şi darul Sfinţilor Mucenici, care bine s-au nevoit, în nevoinţele noastre, arhiereşti, monahale, preo-ţeşti şi în familiile noastre!”.
„Sfinţii unesc Bisericile şi eparhiile!”
La rândul său, ierarhul oaspete, Preasfinţitul Visarion a adresat un scurt cuvânt de suflet, în care a arătat că „datorită ajutorului lui Dumnezeu, «Cel minunat întru sfinţii Săi», ne aflăm astăzi la un pelerinaj pe «calea sfinţilor». Cu multă bucurie în suflet, cu credinţă, dar şi cu nădejde şi cu dragoste, am pornit astăzi, în jurul amiezii, de la lavra Cocoşului, mănăstire istorică din Dobrogea noastră de nord, întemeiată de călugărul ardelean Visarion, împreună cu Sfinţii Mucenici, pentru a trece Dunărea – «Iordanul neamului nostru românesc», şi a veni aici, la «Ierusalimul, cel dincolo de Iordan», şi anume la cetatea Galaţilor, capitala Episcopiei Dunării de Jos.
Am venit, iată, din pământul acesta sfânt şi binecuvântat, dar şi răscolit de istorie al Dobrogei noastre străbune, pământ pe care paşii Sfântului Apostol Andrei l-au străbătut cu timp şi fără de timp şi au semănat Cuvântul Evangheliei. Am venit din pământul acesta binecuvântat al Dobrogei, unde sfinţii mucenici ştiuţi şi neştiuţi, şi-au vărsat din plin sângele, pecetluind cu martirajul lor, adevărul cel veşnic al Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos.
Am venit astăzi aici, la Galaţi, pentru un moment de bucurie şi de înălţare sufletească. Un moment de bucurie pentru că sfinţii, iată, unesc Bisericile şi unesc şi eparhiile şi ne îndrumă pe calea cea bună, spre a cinsti pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, spre a ne iubi întreolaltă.
Am venit de la Mănăstirea Cocoş, cu raclele celor patru sfinţi Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, care au pătimit în secolul IV pentru Hristos şi pentru Evanghelia Sa, pe timpul crudului împărat Diocleţian, aici, la gurile Dunării unde sfintele lor moaşte, vreme de aproape 1.600 de ani au rămas ascunse în pământ.
A fost voia lui Dumnezeu ca într-o zi de vară a anului 1971, o ploaie torenţială căzută din cer să înlăture pământul de deasupra criptei lor şi să fie descoperite acolo cele patru trupuri ale mucenicilor, aşezate în sicriaşe şi cu inscripţia creştină, cu numele lor: «Martirii lui Hristos».
Sigur că descoperirea sfintelor moaşte a produs multă emoţie conducătorilor bisericeşti din vremea aceea, dar a nemulţumit pe cei din vechiul regim totalitar, astfel că timp de aproape doi ani şi jumătate, sfintele moaşte au rămas acolo, în bătaia vântului, a ploii şi a zăpezii.
A fost însă voia lui Dumnezeu ca ele să fie ridicate de acolo de către ierarhii de atunci ai Dunării de Jos şi duse, cu veneraţie, la Mănăstirea Cocoş, unde de atunci şi până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor, aduc multă mângâiere în sufletul creştinilor care vin din toate părţile patriei noatre binecuvântate şi se roagă şi cer ajutorul lui Dumnezeu pentru rugăciunile Sfinţilor Mucenici.
Iată că, pentru prima dată de la descoperirea lor, din 1971 şi 1973, de la aşezarea lor la Mănăstirea Cocoş, sfintele moaşte ale mucenicilor Zotic, Atal, Camasie şi Filip au venit, străbătând pentru prima dată drumul acesta, trecând fluviul Dunărea şi venind aici, la Galaţi, în acest imens chivot dumnezeiesc, care este Catedrala Episcopală.
De aceea, se bucură şi tresaltă de fericire sufletele înaintaşilor noştri, al venerabilului Episcop Chesarie Păunescu, cel care a şi restaurat această catedrală, al Arhiepiscopului Antim Nica, de pioasă amintire, cel care a dat dispoziţie ca sfintele moaşte să fie ridicate de acolo, de la Niculiţel, cu toate interdicţiile autorităţilor vremii şi aşezate spre cinstire, aşa cum se cuvine, la Mănăstirea Cocoş.
Iată că, la rugămintea Preasfinţiei Voastre, a clerului şi a credincioşilor din de Dumnezeu păzita eparhie a Dunării de Jos, am venit astăzi cu aceste patru nestemate din cununa martirajului lui Hristos, Sfinţii Mucenici pentru a aduce şi în felul acesta un semn văzut al binecuvântării lui Dumnezeu.
Iată, deci, cum Sfinţii Mucenici de la Niculiţel, după locul unde au fost ei descoperiţi, vin să întregească această bucurie. Sfinţii Mucenici au venit să binecuvinteze acest emoţionant eveniment şi să dea spor întâistătorului, clerului şi credincioşilor de aici, întru slujirea sinceră a Sfintei noastre Biserici străbune şi a idealurilor nobile ale ţării noastre.
Rugăm pe Dumnezeu ca, pentru rugăciunile Sfinţilor Mucenici, să ocrotească Eparhia Dunării de Jos, pe întâistătorul ei şi pe dumneavoastră, pe toţi, şi acolo, în ceruri, Sfinţii să facă rugăciune pentru fiecare dintre noi!”.
Cu acest prilej, Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii a oferit chiriarhului Dunării de Jos o icoană a Sfinţilor Mucenici „pentru rugăciune şi pentru binecuvântarea întregului cler şi popor”.
După citirea câtorva icose din Acatistul Sfinţilor Mucenici, a urmat apoi un moment cu adevărat emoţionant: în drumul către baldachinul special pregătit pentru închinarea credincioşilor, raclele cu moaştele sfinţilor au poposit o clipă şi la mormintele celor trei ierarhi ce îşi dorm somnul de veci în aşteptarea Învierii de obşte, închinându-i binefăcătorii lor : Episcopul Chesarie Păunescu şi Arhiepiscopul Antim Nica.
Astfel, s-au întâlnit pentru prima dată după mult timp, sfinţii cu sfinţitorii arhierei, care au contribuit la descoperirea şi răspândirea cinstirii lor. Iată, încă un nou semn al minunilor dăruite de Domnul Hristos celor care leagă prietenii cu sfinţii Săi!
Raclele cu sfintele moaşte au fost apoi depuse pe esplanada Catedralei, pentru închinarea pelerinilor, în cele trei zile de sărbătoare ale Episcopiei.