Energiile pascale ale făptuirilor creştineşti versus proiecţia virtuală a vieţii

Este Sărbătoarea cea mai mare, cea mai iubită, cea mai luminoasă Învierea Domnului? Bineînţeles, este!

Dar tot ceea ce se măsoară cu aprecierile noastre omeneşti, fie şi la superlativ, se pare că bucuria rezistă doar atât timp cât ne concentrăm, participăm sau pregătim sărbătoarea.

Mai mult, în contemporaneitate, inclusiv sărbătoarea s-a mutat oarecum în cheia utilitarismului şi a vitezei care ne caracterizează, mai ales atunci când suntem prea informaţi, prea înfometaţi de imaginea imediată şi, uneori, fascinaţi de proiecţia virtuală a vieţii noastre.

Învierea Domnului este însă temelia vieţii veşnice, biruinţa morţii şi a iadului şi începutul unei alte vieţi, fără de îmbătrânire şi netrecătoare.

Trăirea cu sens, cu rost şi în sinceritate ne ajută să ne regăsim în noi înșine, nu doar în imaginea exterioară, ci în legătura cu Izvorul existenţial care, în creştinism, este însăşi revărsarea iubirii de la Persoanele Preasfintei Treimi către noi, persoanele iubite, deoarece, pe lângă materialitatea psiho-biologică, purtăm, deodată cu sufletul, şi chipul lui Dumnezeu, suntem icoanele văzute din cer pe pământ!

Iată de ce icoanele sunt valoroase, pentru că primesc şi împărtăşesc lumina cerească în viaţa omenească, iar de la această realitate totul în creştinism devine cale, urcuş, nevoinţă, luptă pentru a nu se stinge lumina din „candela“ persoanei, chiar dacă vânturile şi valurile, întunericul şi ispitele ne curtează în tot timpul şi în tot locul.

Se pare că singurătatea, însă, aleasă deliberat de către unii, este o boală mai greu de analizat şi de vindecat medical. Pe aici se strecoară întunecoasele gânduri şi păguboasele făpturi se concretizează „cu viteza“ altei lumini, stranii şi superficiale.

Dar Hristos Domnul, în Biserica Sa şi în fiecare dintre noi, ni Se propune ca cel mai sigur Sanitar ceresc şi confident în neconfidenţialitatea noastră cronicizată! Rămâne singur la dispoziţia fiecăruia şi a tuturor fără să ne aşeze „la rând“!

Totuşi, rezistăm prin variatele noastre motivaţii la oferta Luminii, acceptând şoapta vicleană a „binelui“ utilitar, necesar şi pragmatic al vieţii trecă­toare.

Numai simpla invo­care a Domnului pe mulţi ne lasă indiferenţi, dacă nu cumva ne face ostili. Descreştinarea ca opţiune a liberalismului secularizant loveşte, din nefericire, în inima bucuriei lăuntrice, singura mărturie a echilibrului, sănătăţii şi comuniunii fraterne şi în familie, şi în societate, şi în ţară, şi în lume.

Iată, prin aceste ima­gini de la întâlnirea cu semenii noştri suferinzi din Duminica a V-a a Postului Mare, arătăm câteva mărturii care ar trebui înţelese, interpretate şi gustate cu înţelepciune, cu discernământ și cu multă smerenie. Prezența preotului la capătâiul bolnavului este mai mult decât un act social. Iată de ce trebuie să parcurgem mai întâi niște etape lăuntrice:

1. Rugăciunea, ca dar de sus, ca aer ozonat din iubirea milostivă a Domnului, prin care ne oferă şi iertare şi energia vieţuirii pe crucea vieţii în lumina biruinţei şi a curăţiei, ne ridică din tristeţea depresivă, înnegurată şi bolnăvicioasă a egoismului, a urii fraterne şi a violenţei distructive.

2. Postul, înţeles ca oprire de la toxicitatea consumului de răutate, de mândrie şi de pofta lacomă a averii obţinute facil şi necinstit, ca purificare a gândurilor rele şi a vieţuirii greşite, ca acceptare a sănătăţii, prin oprirea clevetirii şi răspândirii relelor numai despre alţii, ca discernământ şi cumpătare în toate, nu s-ar rezuma doar la cel vegetal, foarte necesar chiar şi medical, dar, mai ales, el ajută la uscarea pricinilor patimilor vinovate şi toxice.

Însoţirea postirii cu milostenia ar mai limita şi bolile, şi sărăcia, şi izolarea atâtor semeni în amărăciunile prin care se zbat „cu timp şi fără timp“.

3. Faptele bune, adesea transferate în gesturi sociale şi prea vizibile în direcţia laudei de sine, ar putea redeveni ceea ce sunt ele de fapt. Sunt treptele sigure ale Iubirii, care-I Dumnezeu, Cel ce împrumută mâinile noastre spre a-L simţi cei mici, preferaţii Săi, când ne arată: „Aţi făcut un bine acestora mai mici, mie Mi-aţi făcut“! Taină mare, sfântă şi medicament la îndemâna fiecăruia la orice încercare, dar şi cale luminoasă înspre pacea din inimi şi bucuria din suflete!

4. Gesturile faţă de tineri, mai discreţi în cele spirituale, mai predispuşi spre cele imediate, pe care tot noi le oferim ca semne ale civilizaţiei fără prejudecăţi şi eliberate de tarele vetuste şi oculte, medievale şi inutile, ar putea să ne arate că, dincolo de aparenţe, tinerii în marea lor majoritate ascund lăuntric surprinzătoare atitudini spirituale, profunde, sincere şi mobilizatoare în direcţia voluntariatului, transparenţei şi bunătăţii. Şi ei sunt viaţa noastră, încercările, bucuriile, eşecurile, surprizele şi speranţele noastre!

De ce să ne poziţionăm, iată, şi la Paşti, în tabere separate? Mântuitorul a ales „vârsta“ tinereţii în purtarea crucilor noastre şi a înviat, pe pământ, mai înainte de Învierea Sa trei tineri!.

Aşadar, cu tinereţea veşnică a Mântuitorului, în lumina răbdării, a bunătăţii şi a iertării Sale, am avea mai multe „uşi“ deschise către sufletele tinerilor de toate vârstele către părinţii şi bunicii din familie, dascălii – mai cu seamă cei de la ora de religie în şcoală, dar, mai ales în toată școala vieţii, nu doar în încăperea respectivă – precum şi preoţimea şi noi, cei credincioşi.

Am putea gusta din entuziasmul lor tineresc, mai cu seamă dacă i-am întâmpina cu toate ofertele datinilor, tradiţiilor şi darurilor tradiţionale pascale! Aşa ne vor continua! Altfel nu! Şi e mare păcat să se obtureze calea spre viitor a luminoaselor mărturii ale veşniciei de Sfintele Paşti, la sat, la oraş și pretutindeni!

Ca semne aparte ale acestei perspective aplecaţi-vă puţin atenţia asupra prezenței unor preoţi tineri în casele vârstnicilor de la sate şi veţi înţelege mai mult decât arată textele ori imaginile. Haideţi să facem noi mai bine, mai concret, mai temeinic! Vom obţine mult mai mult decât ni se pare că am dăruit!

Aş încheia cu o admiraţie pascală pentru participanţii de la olimpiade, de la Pelerinajele pentru Viaţă şi de la Intrarea Domnului în Ierusalim! Cum să nu înţelegem despre ce Ierusalim este vorba? Și de cel de acum 2.000 de ani, dar şi de cel din sufletul fiecărui creştin! Iată-i pe tineri! În Ierusalim şi ei sunt pentru Domnul şi pentru noi, Ierusalim!

De asemenea, admir, mulţumesc şi sunt recunoscător elevilor de la Seminarul „Sf. Ap. Andrei“, studenţilor teologi şi profesorilor de Religie din Arhiepiscopie pentru oferta extraordinară a prezenţei la strană în bisericile fără dascăl, ca mărturie a unei simfonii pascale, în biserici, în suflete, în noi şi între noi!

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos