O succintă analiză duhovnicească, liturgică şi comunitară a darurilor revărsate de Mântuitorul, prin Sfânta Sa Biserică, spre sufletele, inimile şi realităţile din vieţuirea noastră, la sorocul mutării Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe pământ la Cer, prin sfânta adormire, depăşeşte orice explicaţie omenească şi puterea de cuprindere a tainei minunate. Taina este prin puterea lucrării lăuntrice a harului Sfântului Duh o mutaţie de la limitele umane, uneori alimentate doar cu experienţele noastre subiective şi nedepline, la deplinătatea trăirilor izvorâtoare de bunătate, de dăruire de sine şi de mistuire iubitoare de persoană, privită ca o luminoasă călăuză, spre comuniunea vindecătoare de orice dezbinare, ură, violenţă şi moarte.
Aceste trepte ale curatei cugetări încep cu smerita cercetare de sine în faţa Domnului ‑ Duhovnicul prin excelenţă şi continuă cu pelerinajul la Mama iubitoare de toţi fiii omeneşti, Născătoarea de Dumnezeu, care uneşte în bunătatea sa, disponibilă fără osebire şi părtinire, iubirea milostivă şi rugăciunea neîncetată în faţa Tronului Preasfintei Treimi, înconjurată de toate cetele îngereşti, în iubirea tuturor sfinţilor, pentru iertarea noastră de păcate şi ajutorul în ridicarea noastră deasupra patimilor, pe cărarea sfinţitoarelor poteci ale desăvârşirii.
În acest dumnezeiesc urcuş, prin rugăciune, post şi fapte bune, nu doar în etapa rânduită de Biserică, între 1 şi 14 august, Postul Sfintei Marii, ci ori de câte ori ne dorim însănătoşirea şi vieţuirea filială, echilibrată şi tihnită, noi nu suntem nici singuri şi nici lipsiţi de ajutor, deodată dumnezeiesc şi matern, în cel mai duios, curăţitor, înălţător şi iubitor sens.
Aşa gustăm, încă în lumea noastră, bucuria izvorâtă din har, sălăşluită în Maica Domnului, prin Întruparea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu din preacurat pântecele său, care este „mai desfătat decât cerurile“, „Biserică vie“, „Rai cuvântător“, „Chivot poleit cu Duhul“.
Bucuria hrănitoare de viaţă curată, împărtăşită din dragoste sfântă de maică pământească şi cerească, devine hrană îndestulată pentru creşterea noastră de la omul singular, izolat în autosuficienţa sa, la deschiderea sa sufletească şi filantropică spre orice semen, care devine frate bun în aceeaşi credinţă, din familia comunitară a oamenilor lui Dumnezeu de pe acest pământ.
Cultivarea seminţelor iubirii divine, prin asistenţa Mamei cereşti şi ajutorul harului în solul inimilor noastre ajută creşterea florilor din marea grădină a frumuseţii paradisiace, schimbând uneori spectrul trist şi dezordonat al creaţiei într‑o autentică privelişte a Raiului!
De aceea, doar spiritual la început, apoi efectiv ascetic, mistic, liturgic şi jertfelnic, prin dăruire de sine, prin rugăciune purificatoare şi prin hărnicie istovitoare apar „grădinarii“ Maicii Domnului, care cultivă, îngrijesc şi apără grădinile ei, sfintele mănăstiri, bisericile, şcolile, spitalele, centrele filantropice şi căminele căldurii sufleteşti şi omeneşti ale familiilor noastre.
Cum se ştie, unor astfel de „grădinari“‑ călugări, în timpul Sfântului Ştefan cel Mare, le‑a arătat Maica Domnului spaţiul nostru românesc drept aceeaşi frumoasă grădină a ei, asemenea celei de la Sfântul Munte Athos.
S‑ar putea interpreta metaforic aceste realităţi din cauza multelor ispite, încercări şi neputinţe ale noastre, în timpul nostru, aşa cum ne orientăm: fie după voia proprie, fie după voia lui Dumnezeu!
Însă cel puţin o etapă, spre finalul Anului bisericesc, la începutul lunii august, în Postul Maicii Domnului, ne ajută, sperăm, pe cât mai mulţi, să beneficiem de şansa locuirii în Grădina Născătoarei de Dumnezeu ‑ România. Este România transfigurată spiritual, lăuntric, spaţiu al dorurilor neîmplinite ale celor de aproape şi de mai departe geografic de mirifica grădină spirituală, în centrul căreia stă căsuţa mamei, care ne‑a dat viaţă aici şi care ne‑a încredinţat braţelor Mamei cereşti, care ne deschide cu inima uşa către dincolo, către veşnicie!
Înrădăcinarea identitară se împlineşte
în convieţuirea paşnică şi solidară
la Mănăstirea „Adormirea Maicii Domnului“ din loc. Tudor Vladimirescu
Cu această stare lăuntrică a dumnezeiescului dor ne luminăm sufletele şi ne căim de întunecatele gânduri izvorâtoare de patimile dezrădăcinării şi ale îndepărtării de ceea ce este mai sfânt: „Mama, Patria şi Biserica“, aşa cum se exprima în secolul 19 marele Eudoxiu Hurmuzachi.
Prin luminoasa purificare lăuntrică, ajutaţi de rugăciune şi de post, de Sfânta Spovedanie şi, mai ales, de Sfânta Împărtăşanie, ne curăţim, ne vindecăm şi ne reorientăm spre frumuseţile moştenite în Grădina Maicii Domnului, frumoasa Românie a frumoşilor ei fii spirituali. A fi creştin şi român în această demnitate conduce firesc la binefacerea fraternă, întrucât înrădăcinarea identitară se împlineşte în convieţuirea paşnică şi solidară cu toţi.
Aceste reveniri, atât spirituale, cât şi comunitare, la noi, la români, se împlinesc vara, la ceea ce s‑a numit a fi „Paştile de vară“, praznicul Adormirii Maicii Domnului, prin pelerinaje locale la sfintele mănăstiri, îndeosebi şi revenirea din străinătate, locul provizoriu al vieţuirii românilor, pentru studiu şi muncă, cu gândul mereu către acasă! Acasă în familie, acasă la biserică, acasă la munte şi la mare, acasă la cimitir, acasă la evenimentele mult aşteptate: nunţile, botezurile şi atâtea alte daruri „ca la mama acasă“.
Ca la mama acasă, real şi concret, participă creştinii, îndeosebi mulţi tineri şi familiile lor, cu pruncuţii pe braţe, secondaţi de bunicuţi, la slujbele din sfintele mănăstiri şi de la parohii, dând culoare şi mireasmă comunitară, bucurie fraternă şi pace îmblânzitoare „grădinilor Maicii Domnului“.
Cu adevărat, la unele mănăstiri, seara de 14 august, la Privegherea şi Prohodul Maicii Domnului, trăim legătura sacră dintre emoţia Prohodului Domnului din Vinerea Mare, în speranţa luminii Învierii, exact cu aceeaşi devoţiune a purtării luminilor, de data aceasta la catafalcul de Mamă cerească, pe care o adoptăm noi, românii, într‑un mod aparte: este Măicuţa sfântă, este „Luceafărul mărilor“, este „luntriţa“ care ne trece peste valurile vieţii, este „cartea“ în care S‑a înscris Hristos‑Cuvântul şi acum se închid, prin Adormire, coperțile ei! Este „podul“ pe care trecem de la lacrimile de durere pentru că am pierdut în lumea aceasta pe mama care ne‑a născut şi am regăsit‑o în „Mama“ care prin Adormire nu ne părăseşte, chiar şi mutată la Cer, lângă Fiul ei şi Dumnezeu. Câtă mângâiere, câtă iubire de mamă neadormită! Câtă pace lăuntrică: „Noi, cuprinşi de‑o pace fără de hotară, lăuda‑te‑om veşnic, Pururea Fecioară!“
„De ocrotirea ta nu se vor lipsi până la sfârşitul lumii“
Aşa i‑a spus Hristos Domnul, când prin înger a chemat‑o să se pregătească de mutarea la Cer, tot pentru noi, spre a fi lângă Fiul cineva care ne‑a adoptat pe toţi drept fiii ei iubiţi: „Precum atunci când trebuia să Mă zămisleşti ai auzit vestirea «Bucură‑te!», aşa să te bucuri şi acum, când cer să te iau la Mine! Nu te tulbura că vei lăsa în urmă lumea cea stricăcioasă, cu poftele ei! Laşi stricăciunea, dar nu îi vei lăsa orfani pe cei ce vieţuiesc în lume, ci întocmai precum Eu, Care nu sunt din lume, port grijă de cei din lume şi îi veghez, aşa nici de ocrotirea ta nu se vor lipsi până la sfârşitul lumii“ (Sf. Gherman al Constantinopolului, „Cuvânt la Adormirea Maicii Domnului“, în † Ierotheós, Mitropolit al Nafpaktosului, Praznicele Maicii Domnului, o perspectivă istorică şi teologică, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 2019, p. 456).
Impresionantă, dar firească ni se dezvăluie, an de an, iubirea de mama Cerească a preoţimii în mijlocul atâtor credincioşi rugători la Paraclisul Maicii Domnului, la Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie mai ales copiilor tot Postul Adormirii Maicii Domnului. Se conturează din ce în ce mai mult evlavia la Sfintele Icoane făcătoare de minuni de la Adam, de la Mavromol, de la Biserica Greacă din Brăila şi de la Vlădeşti. Peste toate însă pelerinajul cu sfânta icoană de la Adam stinge seceta sufletească şi ostoieşte dorul după mama pământească şi cerească a tuturor. Imaginile sunt doar o palidă mărturie.
Aşa simţim noi, smeriţii creştini de toate vârstele, Născătoare de Dumnezeu, sub cupola de har a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Române, în „grădina“ ta din România, oriunde ne‑am fi găsit la praznicul sfintei tale mutări prin Adormire la Cer, fie la Mănăstirea Putna, cu Preafericitul Patriarh, în mijlocul fiilor săi duhovniceşti, îndeosebi cu tinerii studenţi români din ţară şi din lume la „Serbarea de la Putna 150 ‑ Continuitatea unui ideal“, fie la Mănăstirea Nicula, fie la mănăstirile Adam, Tudor Vladimirescu ori Cârlomăneşti de la Dunărea de Jos, fie cu mulţimea de la unda Dunării, la Brăila şi Galaţi, la Ziua Marinei, fie cu sfinţiţii slujitori de la toate sfintele lăcaşuri parohiale ori mănăstireşti, fie în familiile româneşti, în Anul unităţii românilor de pretutindeni, fie cu lumânarea în mâini şi cu lacrima dulcei recunoştinţe în inimi la cimitire, fie la bucuriile de mamă cerească pentru tineri, elevi şi studenţi, într‑un cuvânt în sufletele fiilor tăi care ţi‑au oferit locul central de Mamă iubitoare în tot timpul şi în tot locul, în „Grădina Maicii Domnului“!
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
Preluare „Ziarul Lumina“, 20 august 2021