Aducând astăzi pe acest altar jertfa cea fără de sânge pentru bunăstarea oraşului acestuia şi a toată lumea, pomenind la ea în rugăciuni viii şi morţii, potrivit datoriei mele, trebuie acum să mă îndrept către voi, fraţilor, cu cuvânt de învăţătură creştinească. Aş dori să stau de vorbă cu voi, despre o mulţime de lucruri, aş dori să repet cu voi toată învăţătura despre legea noastră creştinească: însă vremea scurtă câtă o am eu acuma la îndemână, nu‑mi îngăduie. Dar chiar dacă am avea vreme destulă, apoi să pot spune oare din acest loc toate? Poate oare să facă aceasta chiar şi preotul vostru care e pururea cu voi şi vă vorbeşte adesea? Cine vrea să ştie toate cele de nevoie pentru mântuire, acela numaidecât trebuie să cugete şi să înveţe şi singur. Şi, mulţumită lui Dumnezeu, fiecare din noi are mijloace pentru aceasta. Şi anume asupra acestor mijloace vreau să vă întorc eu luarea aminte astăzi, ca să vă folosiţi de ele, când veţi voi. Căci, din nefericire, mulţi nu se folosesc de ele şi, de aceea, rămân în întuneric şi-n neştiinţă.
Cel mai dintâi mijloc de învăţătură pentru fiecare om este conştiinţa sau cugetul său. Care din oameni n-are conştiinţă, n-are cuget? Cine nu aude, măcar din când în când, un glas, care‑i porunceşte să facă una sau alta, iar cutare sau cutare să nu facă? Ce‑i dar conştiinţa, dacă nu glasul lui Dumnezeu? El, Tatăl cel Ceresc, trimiţându‑ne în lume, ne‑a dat nouă această călăuză preţioasă; El a pus în sufletul nostru acest glas netăcut. Dacă noi am asculta glasul conştiinţei sau cugetului nostru, dacă am păstra cum se cuvine această oglindă a adevărului şi a dreptăţii, atunci înăuntrul nostru necontenit s-ar săvârşi o descoperire nemijlocită a voinţei lui Dumnezeu şi noi am şti atunci, şi fără învăţători, tot ceea ce trebuie să facem. Dar iată care‑i nefericirea noastră! În loc ca noi să facem ce ne spune conştiinţa, în cea mai mare parte facem contrar de ceea ce ne spune ea; urmăm simţurilor, deprinderilor, poftelor, iar conştiinţa nu o luăm în seamă, o înăbuşim. Din pricina asta oglinda conştiinţei se întunecă şi se acoperă de praful deşărtăciunilor, nu poate să răsfrângă într-însa şi să ne arate lămurit chipul nostru. Din această pricină glasul conştiinţei slăbeşte, devine nelămurit şi în cele din urmă amuţeşte; şi aşa ajungem să fim fără conştiinţă. Adevărat e că astfel de om este cel mai nefericit. Vai de cel ce şi‑a pierdut conştiinţa! Cine însă‑i vinovat de această nenorocire? Omul singur. Dar întotdeauna sunt la îndemână şi mijloace de a ieşi din această stare. Omule, spală oglinda conştiinţei tale cu lacrimile pocăinţei şi ea va ajunge iarăşi lucitoare şi va răsfrânge într-însa şi‑ţi va arăta tot chipul fiinţei tale. Curăţă şi eliberează sufletul tău de patimi şi iarăşi vei auzi înăuntrul tău glasul lui Dumnezeu. Pentru că conştiinţa, cum am spus, e descoperitorul voinţei lui Dumnezeu în noi.
Al doilea mijloc de învăţătură pentru fiecare din noi, este viaţa noastră proprie. Nu în zadar viaţa se numeşte şcoală, şcoala vieţii, şi se zice: „Cât trăeşti, mereu înveţi!“ Viaţa cu adevărat e o şcoală şi încă o şcoală dumnezeiască. Căci în ale a cui mâini e viaţa noastră şi Cine o călăuzeşte? Dumnezeu! Fără voia Lui, cum ne spune cuvântul lui Dumnezeu, nici un fir de păr nu cade din capul nostru. Dacă fără voia lui Dumnezeu nu cade nici un fir de păr, apoi cu cât mai vârtos nu se poate să se petreacă cu noi lucruri mai însemnate fără ştirea lui Dumnezeu? La orice ni se întâmplă în viaţă, trebuie să privim ca la nişte lecţii ale înţelepciunii dumnezeieşti, şi în toate trebuie să vedem voia cea bună a lui Dumnezeu, care ne înţelepţeşte. Dacă noi am privi aşa la viaţa noastră, atunci necontenit am primi învăţătură. Dar iată care‑i nenorocirea noastră? Noi de obicei socotim că pentru noi nimeni nu veghează din cer şi că viaţa noastră nu o cârmuieşte nimeni. De aceea, lecţiile cele preţioase, ce ni se dau de Sus, prin întâmplările din viaţa noastră, rămân neprimite, nepricepute şi, deci, nefolositoare, neroditoare. Dar cu deosebire nu se poate să nu ne pară rău în această privinţă de aşa numitele nenorociri ale vieţii. Dacă purtarea de grijă a lui Dumnezeu le trimite asupra noastră, apoi totdeauna le trimite cu un anumit scop, cu scopul de a ne învăţa ceva: sau pentru înfrânarea în noi a poftelor, a mândriei şi a celorlalte patimi. În asemenea caz, nenorocirile sunt tocmai ca acele doctorii puternice, pe cari doctorii dibaci le prescriu bolnavilor în caz de cumpănă, ca ele sau să întoarcă pe bolnav spre însănătoşire, sau să‑i stingă viaţa. De aceea, nenorocirile totdeauna ar trebui să aibă cea mai binefăcătoare înrâurire asupra sufletului nostru. Dar adesea se întâmplă cu totul dimpotrivă. Pentru ce? Anume pentru că noi, găsindu‑ne în nenorocire, în loc să recunoaştem că asupra noastră e mâna lui Dumnezeu, în loc să ne ridicăm ochii în sus şi să auzim glasul Tatălui Ceresc, Care ne grăieşte prin nenorocirea noastră, ne dedăm la cârtire şi murmur, blestemăm pe oameni şi soarta, iar la Dumnezeu şi la suflet nu vrem nici să ne gândim.
În sfârşit, însăşi firea, însăşi natura, însăşi lumea văzută, care ne înconjoară, însăşi lucrurile cele neînsufleţite, pot şi trebuie să ne servească la dobândirea de învăţături folositoare. Căci ce‑i oare firea sau natura? O adunătură oare de lucruri fără nici un înţeles? Nu! Ea e o oglindă în care, după mărturia Sf. Ap. Pavel, se răsfrâng desăvârşirile lui Dumnezeu, însuşi puterea veşnică a Făcătorului şi Dumnezeirea Lui (Rom. I, 5). În adevăr, priviţi la valurile clocotitoare ale mării, sau la norul spintecat de fulgere şi trăsnete: nu‑s oare acestea oglindirea atotputerniciei dumnezeieşti? Priviţi bolta cerească, presărată cu stele, priviţi la soarele ce răsare şi apune: nu‑s oare acestea oglindirea înţelepciunii dumnezeieşti? Priviţi primăvara, împodobită cu flori, care aduce la ospăţul său coruri întregi de înaripate: nu‑s acestea oare oglindirea bunătăţii dumnezeieşti? Ce te împedică, privind toate tablourile acestea, să te ridici cu mintea la desăvârşirile Făcătorului tău? Vezi tu cum toate în natură se mişcă în rânduială şi minunat? Ar trebui să te sileşti numai, ca şi în viaţa ta să meargă toate în rânduială. Vezi tu cum soarele luminează, nu numai pe cei buni, ci şi pe cei răi? Sileşte‑te şi tu să fii bun cu toţi, până şi cu cei răi, care te urăsc. Auzi tunetul? Adu‑ţi aminte de glasul lui Dumnezeu către Adam cel căzut: «Adame, unde eşti?» Și socoate acest glas îndreptat spre sufletul tău. Vezi curcubeul? Adu‑ţi aminte de potopul care a nimicit lumea cea dintâi, după care curcubeul a fost pus ca semn al păcii. Se întâmplă întunecare de lună şi de soare? Aleargă cu mintea către acele vremuri, când soarele are să se întunece de tot şi luna nu‑şi va mai da lumina. Până şi cele mai obişnuite îndeletniciri ale noastre din viaţă, ne pot servi spre învăţătură. Ai ieşit la câmp să vezi cele ce ai sămănat toamna? Seminţele au fost toate deopotrivă; mâna ta le‑a aruncat pe toate deopotrivă, dar răsărirea şi creşterea lor sunt deosebite: cele ce au căzut pe pământ rău şi pietros, acelea abia au răsărit, sunt rare şi pipernicite, cele ce au căzut lângă cale, acelea, deşi au răsărit, au suferit din pricina trecătorilor; cele ce au căzut pe pământ rău arat şi rău grăpat, acelea, deşi au răsărit bine, totuşi sunt înăbuşite de ierburi sălbatice; cresc bine şi veselesc inima ta numai cele căzute pe pământ bun şi bine lucrat. Iată chipul sufletelor noastre şi al inimilor noastre faţă de cuvântul lui Dumnezeu? Bagă de seamă dar: nu‑i oare inima ta de piatră? N-a crescut oare în ea numai pălămidă şi spini, numai pofte şi patimi? Tot aşa lucrezi tu în livada ta şi din pomi sălbatici faci pomi buni. Vezi, cum se face asta? Cu ajutorul a două morţi. Mai întâi, tu tai pomul sălbatic aproape până la rădăcină; apoi tai o ramură dintr-un pom bun şi o altoieşti în cel sălbatic şi aşa îl îndrepţi, îl faci bun. Din două morţi răsare o nouă viaţă mai bună. Iată pildă şi simbol de ce trebuie să se facă cu tine pentru renaşterea şi îndreptarea ta sufletească: trebuie şi pentru asta două morţi: Moartea Mântuitorului tău, – şi ea a fost primită pentru tine pe cruce, – şi moartea ta pentru El, adică moartea omului tău cel vechi, a păcatului care este în tine. Când tu prin credinţă te vei altoi în această viţă dumnezeiască, în Mântuitorul tău, atunci din moartea Lui cea pentru tine şi din moartea ta cea pentru El, va ieşi viaţa ta cea nouă; toată firea ta se va schimba: tu te vei face om nou, roditor, vrednic de a fi sădit, la vreme, în grădina cea cerească.
Atâtea sunt mijloacele fireşti de la care putem lua învăţătură; aşa putem noi lua învăţătură de la conştiinţă sau cuget, de la viaţa noastră şi de la natura sau lumea ce ne înconjoară. Dar noi suntem creştini: noi afară de mijloacele fireşti de învăţătură, mai avem nu puţine mijloace suprafireşti.
Astfel este cuvântul lui Dumnezeu, scrierile prorocilor şi ale apostolilor. Ce nu ne pot învăţa ele? Cuvântul lui Dumnezeu, după mărturia apostolului, e la toate folositor: pentru mustrare, pentru învăţătură, pentru îndreptare, pentru pedepsirea cea spre dreptate şi pentru tot lucrul bun pregătit (2 Tim. III, 16, 17). Şi, apoi, cine nu poate azi să aibă cărţile sfinte, dacă voieşte? Căci preţul lor e mai mic ca preţul uneltelor cu care lucrezi tu. „Dar mulţi nu ştiu să citească“. Ascultă atunci când se citeşte cuvântul lui Dumnezeu în Biserică! Aici, în curgerea unui an, se citesc toate Evangheliile, toate epistolele apostolilor şi o mare parte din scrierile prorocilor. Dar iată nenorocirea vremurilor noastre? Astăzi mulţi pot citi, dar din nepăsare nu se apucă să citească cuvântul lui Dumnezeu; dau năvală la cele mai netrebnice cărţi, la cele mai ticăloase şi ucigătoare de suflet basme, le înfulecă cu lăcomie, şi nu vor să afle, ce s-a scris din cer pentru ei şi pentru mântuirea lor? În toate celelalte părţi sunt duşi de curiozitate, dar aici n-au nici măcar curiozitate. Căci dacă tu, zice Sf. Ioan Gură de Aur, «ai primi scrisoare de la împăratul, nu te‑ai grăbi oare să o citeşti? Iar dacă n-ai şti să citeşti, n-ai ruga oare îndată pe altul, care ştie, să ţi‑o citească? Și n-ai citi‑o şi răsciti-o, de sute de ori, şi n-ai arăta‑o cu orice prilej şi altora?» Împăratul ceresc însă ne‑a scris şi El o scrisoare, şi noi, chiar când ştim să citim, nu voim să o citim nici măcar o dată? Se poate oare o nerecunoştinţă mai mare şi o nesimţire mai nelegiuită? Sau dacă cineva ar lăsa unui sărac la moartea sa testament pentru o moştenire mare şi acest sărac n-ar căuta la acest testament şi n-ar voi să‑l citească: ce am zice noi de omul acesta? Nu, oare, că şi‑a ieşit din minte şi şi‑i el singur duşman? Dar nouă tuturor ni s-a lăsat testament de Mântuitorul nostru pentru întreaga împărăţie a cerului, şi încă un testament scris, putem zice, cu sângele Său: şi noi, având toată putinţa, nu voim nici măcar să‑l citim, nici să‑L cunoaştem! Ce poate fi mai nelegiuit ca această purtare?
Al doilea mijloc de învăţătură supra‑firesc, pentru fiecare din noi, este Biserica. Zic suprafiresc, căci noi putem zidi numai pereţii bisericilor; Biserica însă s-a zidit o singură dată şi pentru totdeauna, nemijlocit, de Însuşi Dumnezeu: ea este întemeiată pe minuni, se susţine prin minuni şi face minuni; căci este întemeiată pe Piatra cea din capul unghiului, care este Fiul lui Dumnezeu; se susţine cu puterea Duhului Sfânt, învie pe cei omorâţi de păcat pentru viaţa veşnică. Dar ce este Biserica, dacă nu o şcoală înfiinţată de Dumnezeu pentru toţi? Aici tu numai la Liturghii asculţi toată viaţa Mântuitorului tău şi toată taina mântuirii tale; aici numai, pe catapeteasmă, e înfăţişat înaintea ta tot soborul sfinţilor, ca tu să poţi alege pe care vrei, ca să‑i urmezi viaţa. În curgerea anului, în biserică, se perindează pe dinaintea ta toate praznicele, toate zilele sfinţilor cu virtuţile şi nevoinţele lor, toate posturile cu lacrimile şi umilinţa sufletească, toate zilele de pomenire ale răposaţilor, cu amintirea morţii şi a înfricoşătoarei judecăţi. Şi oare mult îi trebuie fiecăruia, ca să ia învăţătură aici, în biserică? Trebuie numai auz şi ochi, luare aminte şi pricepere. Să vină cine vrea; tuturor uşile le sunt deschise, nu se face cercetare: cine eşti? nu se cere examen!
Vine dimineaţa: vei auzi Utrenia, închipuirea facerii lumii; vine ziua: vei asculta Liturghia şi vei fi chemat la masa tainelor lui Hristos? vine seara: vei găsi Vecernia şi vei primi învăţătura despre sfârşitul lumii şi despre sfârşitul tău. Aşa şi Biserica: mamă adevărată în toate privinţele! Învăţătoare adevărată pentru toţi şi pentru fiecare. Şi cu ce răspund mulţi la dragostea acestei mame? Cu aceea, că aproape niciodată nu vin la biserică, cu aceea, că deşi vin la biserică, alungaţi de vreo nevoie, stau fără luare aminte, necuviincioşi, se dau la vorbă şi chiar la râs. Ce poate fi mai nelegiuit decât asemenea purtare?
De vreme ce şcolarii răi, chiar şi cu dascăli mulţi, au puţin spor la învăţătură: şi de la noi e greu de aşteptat sârguinţa trebuitoare la învăţătură, măcar că aici e vorba să învăţăm ştiinţa mântuirii noastre, apoi de aceea iubirea dumnezeească, pe lângă dascălii văzuţi, pomeniţi mai sus, ne‑a mai dat şi fiecăruia din noi încă doi învăţători nevăzuţi.
În adevăr, fiecare din noi, cum spune Biserica, are un înger păzitor: ce‑i oare îngerul păzitor, dacă nu totodată şi îngerul învăţător? Se poate oare ca acest înger păzitor să nu ştie ceva pentru mântuirea noastră? Şi ştiind, se poate să nu ne spună şi nouă? Bucuria lui, cinstea lui, în aceea se şi cuprinde, ca omul păzit de el să nu rămână în întunericul neştiinţei. Şi dacă totuşi cineva rămâne în întuneric, apoi vinovat este el însuşi, iar nu îngerul. Şi oare puţini vinovaţi de aceştia sunt? Mulţi oare aleargă cu rugăciuni la îngerul lor păzitor şi învăţător? Câţi sunt şi de aceia care nici nu ştiu că au înger păzitor. În această privinţă cu amărăciune trebuie să mă plâng eu chiar contra voastră şi aş dori ca această plângere să se audă peste tot. Pretutindeni, prin bisericile cercetate de mine, şi afară din biserici, unde mi s-a întâmplat să întreb pe copii la Religie, cu bucurie am văzut, că copiii ştiau Tatăl Nostru, Crezul chiar. Dar când i‑am întrebat de îngerul păzitor, au tăcut în nedumerire, nu ştiau ce să răspundă şi chiar nici ce să creadă; se vedea bine, că aceasta pentru ei era ceva necunoscut. Cum să nu te mâhneşti de una ca asta şi cum să nu le aduci mustrare părinţilor şi mamelor? Cum să nu spună ei copiilor, că au îngeri păzitori. Măcar atâta să ştie? Dacă noi am avea vreo rudă bogată sau vreun sprijinitor puternic, atunci fără îndoială, nu am scăpa din vedere să spunem asta copiilor; iar îngerul păzitor nu înseamnă nimic pentru noi; despre el ne lenim să spunem măcar 2‑3 cuvinte copiilor! Aşa de puţin preţuim noi pe acest învăţător ceresc? Aşa răsplătim noi iubirea dumnezeiască pentru că ne‑a pus fiecăruia din noi un aşa înalt învăţător şi păzitor?
În sfârşit, fraţilor, noi cu toţii mai avem un astfel de învăţător, mai înalt şi mai dumnezeiesc, fără de care nu putem nici să dorim, dar nici să aflăm: căci acesta e însuşi Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi. Aduceţi‑vă aminte ce a zis Mântuitorul înainte de a Se înălţa la cer, către ucenicii Săi, când ei se întristaseră pentru ducerea Lui. E mai bine, a zis el, să mă duc eu de la voi; că de nu mă voi duce Eu, nu va veni Mângâietorul; iar de mă voi duce Eu, Îl voi trimite la voi; El, Duhul adevărului, va rămâne cu voi în veci şi vă va povăţui la tot adevărul. În ziua Cinzecimii, acest Preasfânt Duh în adevăr S-a pogorât în chip de limbi de foc peste apostoli şi, din pescari, i‑a prefăcut în învăţători a toată lumea. Dar El S-a pogorât peste apostoli odată şi văzut, cu scopul de a rămâne pentru totdeauna în Biserica lui Hristos. El Se pogoară nevăzut şi peste fiecare din noi în Taina Botezului şi Se pogoară, ca apoi să ne povăţuiască şi să ne lumineze şi să ne înveţe pe fiecare şi să ne ducă la viaţa veşnică. De aceea, fiecare din noi, ca urmare a Tainei Botezului, are drept scop să alerge după povaţă către însuşi Duhul Sfânt. Şi cum să alerge? Cu cea mai scurtă şi mai simplă, dar şi sinceră rugăciune. De pildă, când simţi osebită nevoie de povaţă, dar povăţuitori văzuţi nu ai, atunci aleargă în inima ta la Preasfântul Duh şi zi aşa: „Duhule Sfinte, care ai fost trimis povăţuitor şi pentru mine, de Mântuitorul meu, vezi, că eu nu ştiu, ce să fac în împrejurarea asta: luminează‑mă dar şi mă învaţă cu darul Tău?“. Şi nu se poate, nu se poate nicidecum, ca Duhul Sfânt să nu ia aminte la asemenea rugăciune şi să nu‑ţi insufle ce să faci.
Aşadar, iată ce de învăţători avem noi: şi fireşti, şi suprafireşti; şi văzuţi, şi nevăzuţi. Şi se putea oare să fie altfel? Cel ce şi‑a vărsat pentru noi sângele pe cruce, se putea oare să se scumpească a ne da povăţuitori? Şi dacă ar fi trebuit, i‑ar fi lipsit oare Lui mijloacele să ridice pentru noi şi alte şcoli, şi alţi dascăli? Dar pentru mântuirea noastră n-au mai trebuit alţi povăţuitori; ce a trebuit, s-a făcut totul. În afară de noi – e întinsă deasupra noastră bolta cerească şi sub noi e aşternut pământul şi minunatele lor lucruri pline de învăţătură; înăuntrul nostru stă scrisă neştearsă legea conştiinţei, a cugetului şi sunt încuibate temeiurile minţii; pe tot pământul sunt semănate bisericile lui Dumnezeu; în toate limbele se aud cuvintele prorocilor şi apostolilor; pentru fiecare e pus ocrotitor îngerul păzitor: peste toţi se poartă şi pe toţi îi luminează Duhul Sfânt. Oare nu la aceşti dascăli au învăţat toţi oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu? Mulţi din ei n-au cunoscut nici un fel de învăţătură pământească, n-au ştiut nici să citească, nici să scrie; şi cu toate acestea nu numai că s-au luminat pe sine cu lumina cerească, dar au devenit şi luminători ai lumii.
Să nu ne pară dar rău că cei mai mulţi din noi nu cunosc nici un fel de ştiinţă pământească: pentru împărăţia lui Dumnezeu, asta nu‑i de trebuinţă. Însă să ne folosim de mijloacele date de Dumnezeu pentru învăţătura noastră. Dar mai presus de toate să ne silim ca toate cele ştiute, oricât de puţine ar fi, să le întrupăm în fapte. Atunci prin experienţă vom afla, că drumul spre cer nu e închis pentru nimeni şi că pentru cunoaşterea acestui drum n-are nimeni lipsă de cunoştinţă. Amin.
Patriarhul Nicodim Munteanu
* Cuvântări pastorale şi îndemnuri de Î.P.S.S. Nicodim, Patriarhul României, în: Ogorul Domnului, vol. XX, Editura şi tiparul Sfintei Monastiri Neamţu, 11940, pp. 213-226.