„Să fim datori unul faţă de altul doar cu iubire!“ (III)

În „Anul omagial al satului românesc, al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari“ şi „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti“, vă aducem în atenţie interviul cu doamna Elena Solunca Moise, ziarist, redactor principal la revista „Academica“, editată de Academia Română.

Ne‑am propus să publicăm în paginile revistei noastre o serie de convorbiri cu oameni de seamă. Pentru această ediţie, facem arc peste timp şi vom aduce în actualitate o frântură din viaţa  necunoscută a Galaţilor de odinioară, cu chipuri dragi, părinţi, bunici, profesori de ieri şi de astăzi, care au intrat în viaţa noastră prin rugăciunea şi lucrarea lor.

(Continuare din numărul 368‑369)

–  Sunteţi ziarist de o viaţă şi  un fin observator al realităţii. Vă rugăm să ne spuneţi câtă preocupare mai există, astăzi, în Școala românească pentru a sublinia legătura intrinsecă dintre Cult şi Cultură? Există ideea, mai ales în mediile intelectuale, că între cele două nu există nici o legătură, ci dimpotrivă e un hău! Ca intelectual de factură creştină, ce ne puteţi spune?

– Ca să parafrazez o vorbă celebră a lui Caţavencu… este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Dincolo de glumă, trebuie spus că sunt asemenea preocupări, dar nefiind mediatizate rămân neştiute. Poate nici nu este rău, s‑ar contamina de acel derizoriu de care vorbeşte Liosa. Legătura însă este evidentă şi o spune cuvântul însuşi, cult, cultură indiferent pe care alegem  dintre cele cam trei sute de definiţii date culturii. Venind de la „cult“, ca omagiu adus iniţial unei divinităţi, cultura presupune o pregătire în aflarea celor mai bune căi spre a‑i câştiga bunăvoinţa. Nu credeţi că actuala criză a culturii se datorează şi secularizării? Cultura este de la Dumnezeu, o formă a legăturii cu El. Forma ei cea mai joasă este idolatria, pe care o condamna David: „Idolii oamenilor sunt argint şi aur/Lucruri făcute de mâini omeneşti…“ Cei care susţin o asemenea idee fac, conştient sau nu, o echivalare nepermisă între fiinţă şi nefiinţă, între fiinţare şi nefiinţare. De fapt, aici e şi un şiretlic al celor care vor să semene confuzie şi vrajbă. Ca să eliminăm o confuzie, propun  să ne gândim la cultura pământului care rămâne pârloagă dacă nu e lucrat şi dă roade pe măsură dacă e arat, semănat, îngrijit şi nu oricum, la întâmplare, ci după rânduială. Totul ne trimite la începuturi…Când Dumnezeu i‑a vorbit lui Adam, îndată după cădere, nu l‑a îndepărtat de tot, nu l‑a pedepsit aruncându‑l în nefiinţă, legătura a rămas pentru că Iubire fiind Dumnezeu  nu putea sta departe de cel pe care îl iubea. Și apoi, Dumnezeu nu a făcut omul spre moarte, omul nu este cum spune Heidegger, „Zein zum tode“, o fiinţă spre moarte, ci spre înviere. Eminescu avea dreptate în felul său când în „Mortua est“ spunea: „Pe palida‑ţi frunte nu‑i scris Dumnezeu“. Cum să fie scris astfel când Hristos spune: „Eu sunt Învierea şi Viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi, şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac“. De aceea nu mă îngrijorează prea mult rătăcirile câtă vreme mă pot întoarce să spun ca, odinioară, fiul cel mic: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fă‑mă ca pe unul dintre argaţii tăi!“. Acum se vorbeşte de „cultură organizaţională“, prea puţin analizată la noi, mai ales din perspectiva secularizării. E o cultură care parcă ignoră natura, relaţionându‑se aproape exclusiv cu tehnologia. Este, ce‑i drept, foarte eficientă, dar, cum spunea David „nu are duh“. O ilustrează foarte bine romanul „Imprecatorul“ . Acţiunea se desfăşoară într‑o instituţie unde totul era perfect organizat, erau chiar „ingineri de suflet“. Dintr‑odată, ca din senin, necazurile se ţin unul după altul, până la faliment, deşi urmau întocmai indicaţiile specialiştilor. În cele din urmă, colosul care o adăpostea se prăbuşeşte fără ca cineva să facă ceva. Cercetările ulterioare au descoperit că locul fusese cândva blestemat de unul dintre foştii proprietari…

Copleşiţi de ispitele epocii „carpe diem“, uităm să fim contemporani cu Dumnezeu. Doamna Solunca, este creştinul un om singur? Ce remedii are el împotriva singurătăţii?

– Nici vorbă! Asta ne‑a învăţat o bătrână de la ţară. Eram într‑o ceată, cum îi plăcea părintelui  Galeriu să spună, şi urcam spre  Mănăstirea Crasna însoţiţi de părintele stareţ. Urcând voiniceşte o bătrânică, sprijinindu‑se într‑un baston, şi cunoscând‑o, Părintele a întrebat‑o: „Ce faci mamă… ai venit singură până aici?“ Bătrâna s‑a îndreptat cu demnitate şi intrigată, într‑un fel, a zis: „Auzi singură! Eu sunt cu Domnul nostru Iisus  Hristos!“ Nimeni dintre noi nu a făcut nici un comentariu. Da, neîndoielnic, bătrânica era cu Hristos,  vorbea cu Mântuitorul, se sfătuia cu Maica Domnului. A fost pentru noi o lecţie. Este singur doar cel care voieşte şi, iertare, rogu‑vă, nu vrea să primească pe nimeni, nicicând şi nicicum, în sufletul său. Este săracul bolnav. Cum să fii singur privind o icoană cu Hristos sau cu Maica Preacurată sau cu oricare dintre sfinţi?

Cine sunt românii şi cum vedeţi naţiunea română în contextul european de ieri, de astăzi şi de mâine?

Poporul român este, cum spunea Mircea Vulcănescu, o „dimensiune a existenţei“ pentru că pe noi „aici ne‑a lăsat“ Dumnezeu, nu am venit de cine ştie de unde ca să mergem la  întâmplare, orbecăind prin timp. Și, dacă Dumnezeu ne‑a lăsat aici, a făcut‑o ca să sfinţim locul. O spun expresii ca „omul sfinţeşte locul“, ecou al rugăciunii Tatăl nostru, când spunem  – „Facă‑se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ“ – în cer, o fac îngerii, aici e de datoria noastră. Cine face voia lui Dumnezeu este „om al lui Dumnezeu“. Măriei  Sale – Țăranul Român, cum îmi e drag să spun cu îndatorire,  îi era străină răzbunarea şi Simion Mehedinţi arată convingător în „Creştinismul românesc“. O adeveresc expresii de felul: „Lasă‑l în plata Domului!“, folosite când cineva face un rău sau nedreptăţeşte.  Anonimul cioban din Mioriţa, probabil pe un model precreştin,  nu s‑a gândit nici măcar o clipă să se apere, cum ar fi putut‑o face, darămite  să se răzbune. O sigură grijă – iubirea pentru mama lui căreia trebuia să‑i aline durerea pierderii. Nunta este unire cu cosmosul în care trăim. Dacă bine îmi amintesc, Dante a scris că dacă „mişc un deget, tremură o stea“.

Mai este ceva: românul primeşte multe, dar e foarte selectiv dintr‑un sentiment al responsabilităţii, cum se spune „nu înghite pe nemestecate“, ca să nu i se facă rău. Sigur avem – nu se putea altfel – şi destule defecte. Iată, Eminescu reproşa, nu fără  temei, cu o acută actualitate lipsa de caracter, dar o făcea ca ziarist, prins în vârtejul polemicelor politicii. S‑a vorbit de răbdare ca virtute a poporului nostru, exersată de‑a lungul întregii istorii. E răbdător românul, dar până la o limită – până ajunge cuţitul la os. Țăranul a intuit cu înţelepciunea lui că măduva este, cum spunem astăzi, hematio‑formatoare, face sânge, principiul vieţii. Aşa e, nu suntem nici mai buni şi nici mai răi decât alte popoare. Îmi pare însă că putem vorbi de o cultură a tainei întemeiată pe un adevăr existenţial: suntem singurii ortodocşi între latini şi singurii latini între ortodocşi. Apoi, nu avem voie să ignorăm zestrea dacică despre care cunoaştem destul de puţin, neexistând documente. Este însă suficient ca să înţelegem cum s‑a făcut că, urmând chemării Sfântului Andrei, străbunii noştri s‑au creştinat într‑un mod firesc ca şi cum ar fi descoperit, dintr‑o dată, chipul lui Dumnezeu în sufletul lor. Aici nu este vorba de mândrie, nici pe departe şi de nici un fel, ci de asumarea vieţii ca timp dăruit spre a sfinţi pământul pe care, anume pentru asta,  l‑a dat spre sfinţire. Spun localnicii din Aiud că uneori se simte miros de mir… poate e o părere, dar sigur e că acel pământ a fost sfinţit. O spunea Radu Gyr cu viaţa lui şi a celor din închisorile comuniste: „E jertfa lor de veacuri mărturia/Ce strigă din morminte până‑nori;/Să apărăm cu râvnă Ortodoxia/Și‑acest pământ de sfinţi şi de eroi!“

Ca naţiune, ce posibilităţi avem pentru a revigora resursele creative, identitare, ale sufletului românesc? Înainte de aceasta, ce componente atribuim „sufletului românesc“, fiindcă „tot ce‑i românesc nu piere“, nu‑i aşa?

– Păi, cum să piară dacă ne‑a lăsat Dumnezeu aici şi cum spune ţăranul din Maramureş „am fost şi‑om fi“? Dumnezeu a făcut omul pentru viaţă, nu pentru moarte. Că doar nu ne‑o fi lăsat Părintele Ceresc la întâmplare şi nici de izbelişte. Ne povestea odată un preot de prin Moldova, cum – fiind secetă – a hotărât cu enoriaşii să ţină post şi să iasă pe câmp cu prapurii, în timp ce alţii priveau ironic. Pe unde au fost ei, a plouat, nu şi în rest. Mai este ceva… semnificativ, în cel mai înalt grad. Știţi desigur tradiţia potrivit căreia, mai ales în nordul Moldovei, că Dumnezeu a umblat pe pământ cu Sfântul Petru. Întunecându‑se, obosiţi fiind, au dorit să tragă la o casă. Fireşte la cele mari, nimeni nu a răspuns, ba au asmuţit câinii.  La capătul puterilor, au bătut la ultima poartă. A ieşit un bărbat, a astâmpărat câinii, i‑a poftit în casă şi‑a sculat nevasta care a aprins focul, el a muls vaca, au fiert laptele, i‑a poftit să se spele pe mâini, le‑a dat un ştergar curat şi i‑a aşezat în faţa mesei. Apoi, i‑a culcat într‑o cameră de oaspeţi, mirosind a busuioc.

– Proverbiala ospitalitate românească este o evidenţă…

– Vedeţi, oricât de sărac, ţăranul avea o cameră pentru oaspeţi! A doua zi la fel, ba la plecare le‑a mai pus şi în traistă o bucată de mămăligă şi brânză. Pe drum, Sfântul Petru s‑a rugat de Dumnezeu să facă ceva pentru cei care i‑au „omenit“ (cuvânt gemând de tâlcurile ce le poartă). Domnul i‑a spus că nu le poate da nimic, că au tot ce le trebuie. A zis Petru: „Doamne, dă să‑şi vadă sufletul!“ Peste nişte ani, s‑a născut Eminescu, apoi Enescu, Brâncuşi, Luchian şi încă mulţi, foarte mulţi alţii. Toate se transmit prin tradiţie, care, spunea Rădulescu Motru, este pentru cultură, ceea ce sângele este pentru viaţă. Avem şi dintre cele rele descrise de Emil Cioran care a scris despre „Schimbarea la faţă a României“ căruia i‑a răspuns Mircea Vulcănescu. Constantin Noica s‑a „inspirat“ copios din „Dimensiunea românească a existenţei“ convins că Mircea Vulcănescu, trecut la index, nu va avea a spune nimic…

– Și, totuşi…

– Totuşi… Se pare că a spus unor apropiaţi că „fără Di­men­siunea românească a existenţei“ nu ar fi existat „Rostirea filosofică românească“. A spus într‑un cerc restrâns, nu public, nu în scris. În cartea cu titlul simbolic „Darurile lui zeiţei  Eris“ (zeiţa urii), Radu Chiriţă demitizează cu argumente, nu adjective, perioada interbelică.  Se pare că Zeiţei Eris îi place la noi şi nu se prea dă plecată cu una cu două, de unde acest război al tuturor împotriva tuturor, ce nu dă semne că ar înceta. Eu însă, prefer să mă duc în acea Românie profundă, în care mă regăsesc în ceea ce avem mai bun şi o fac pentru că dacă răul sfârşeşte în moarte, binele nu are sfârşit. Cea mai bună caracterizare am găsit‑o într‑un catren al lui Blaga: „Când între lipsă şi prisos /Ne bucurăm de câte sunt/ Și cântă pe sub glii un os/ Mai e nevoie de cuvânt“. Românul are harul de a se bucura de toate câte sunt „între lipsă şi prisos“ ascultând cântecul celor care, plecaţi la Domnul se roagă pentru noi. În asta e puterea noastră şi  de aceea la noi, cum spune o poezie „nu e amară nici frunza de pelin“.  Sau cum spunea Coşbuc în poezia Doina, copila „gata de‑a pururi să plângi/ Și când eşti tristă Doino/ Tu inima ne‑o frângi/ Dar nu ştiu cum e bine/ Când plâng, în urma ta/ Noi plângem toţi şi‑amarul mai  dulce e aşa“. Vedeţi din această cauză mă mâhneşte ofensiva inculturii, pentru că noi am supravieţuit prin cultură, „hrana săracului şi podoaba bogatului“. Înţeleg prin cultură „ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat şi rămâne un fel de a fi, rămâne rugăciunea. Deloc întâmplător, odinioară, când un om ştia ceva bine se spunea“ că ştie „ca pe Tatăl nostru!“.

Sunteţi jurnalist la revista „Academica“, periodic editat de Academia Română. Ca martor direct al acestei  deveniri, cum a început povestea „Academica“?

Era imediat după 1989, când savantul şi gânditorul Mihai Drăgănescu a fost ales preşedinte al Academiei Române, demarând un proces de renaştere al acestui simbol al potenţialului de cunoaştere şi creaţie al românilor. Cum colaboram foarte bine, mi‑a vorbit de intenţia de a înfiinţa o revistă a Academiei care să fie ca o deschidere spre toţi cei interesaţi de ştiinţa şi cultura românească. S‑a hotărât ca director să fie preşedintele în exerciţiu din fiecare legislatură. Anii au trecut, avem o apariţie regulată, cititori statornici şi colaboratori prieteni. Sigur e o revistă cu o tematică reprezentativă pentru Academie, adresându‑se unui segment mai restrâns de cititori, dar este bine să fie aşa în tornada mass‑media în care omul este tratat doar ca un pachet de senzaţii. Deci, cititorii sunt cei care ne judecă şi prin revistă cunoaşte Academia Română, înfiinţată încă din 1866, şi ai cărei membri sunt înscrişi  în paginile de aur ale istoriei, ştiinţei şi culturii noastre.

–  Cum e să lucrezi în redacţia celui mai înalt For de Cultură şi Știinţă al României, în preajma atâtor personalităţi, unice şi irepetabile?

– O bucurie şi o permanentă provocare. Colaborăm cu mari personalităţi din toate domeniile ştiinţei şi culturii şi eşti nevoit să cunoşti, fireşte nu în amănunt, din toate. Știţi este o glumă care spune că specialistul  din zilele noastre ştie „din ce în ce mai mult despre din ceea ce mai puţin şi, la limită, va şti totul despre nimic“. Ei, bine, un ziarist în domeniul ştiinţei şi culturii ştie din ce în ce mai puţin despre… din ceea ce mai mult, la limită, nimic despre totul. E un fel de fascinaţie… Cu timpul, distingi o anumită tipologie umană şi asta iar te îmbogăţeşte. Iată, chimiştii spun dictatorial „totul este chimie!“, dar şi alte discipline revendică acest… tot. Privilegiul este că ai mereu în faţă o diversitate pe care o poţi armoniza, adică să găseşti acea vibraţie care l‑a făcut pe Alexis Carel să scrie „Omul, fiinţă necunoscută“. Și atunci te întorci şi te întrebi retoric cu David: „Doamne, ce este omul că Te‑ai făcut cunoscut lui/ sau fiul omului că‑l socoteşti pe el?“

Ce refugii are Elena Solunca atunci când timpul îi permite?

– Cum cu siguranţă ştiţi şi Dumneavoastră, în această meserie, timp liber nu prea există decât dacă ţi‑l faci cu tot dinadinsul. Apoi, nu simţi nevoia de refugiu când ai mereu în faţă o diversitate a cărei armonie se face drum spre Dumnezeu şi când  „împărăţia Lui“ o poţi afla deopotrivă în afara noastră şi în interiorul nostru. Mă străduiesc să pot spune cu bătrânica aceia că sunt cu Domnul Hristos.  Nu prea am nevoie de refugii, mai ales acum când cei dragi au plecat la Domnul şi mi‑au lăsat amintiri… Dumnezeu m‑a ajutat nespus să iubesc omul din oameni; este un dar pentru care nu ştiu dacă voi putea fi vreodată recunoscătoare pe măsură. De aici şi bucuria că uneori Domnul mă ajută să‑i înţeleg, adică să‑I întrevăd  Chipul în câte un cuvânt, într‑o privire, un zâmbet sau, de ce nu, o lacrimă. Cum nu am avut copii, de câte ori întâlneam un tânăr bun, dar cu posibilităţi materiale modeste,  mă ţineam de capul lui şi până nu‑l vedeam reuşit la facultate, nu mă dădeam bătută. De cele mai multe ori, reuşeau, cum se spune „din prima“. Mergeam mai departe spre masterat şi doctorat. Cele mai multe sunt  fete şi ni le‑am apropiat atât de mult încât, unora,  le‑am devenit naşi de cununie şi apoi, după tradiţie, de botez. Și acestea sunt bucurii dăruite de Domnul…

În încheiere, dacă îmi în­gă­duiţi, o mărturisire. Nu voiam să practic jurnalismul, considerând că vocaţia mea este de cercetător. Bunul Dumnezeu a hotărât altfel şi apoi m‑a ajutat să înţeleg  cum o face Ghenadie Scholarios, zicând într‑o rugăciune de mulţumire: „Ce bine îmi pot dori mie pe care să nu‑l voieşti Tu înainte de mine? Și cine ştie binele meu în afară de Tine, singurul care poţi să‑l şi faci, chiar dacă eu tăgăduiesc acest bine… O singură mulţumire cunosc: împlinirea voilor Tale… doar aşa voi mulţumi curat dacă voinţa mea se va uni cu Voia Ta şi dacă toată inima mea se va lipi de dragoste Ta“. Aici e marea problemă şi chiar singura. Domnul însă este  mereu gata să ajute, până acolo încât să recunoaştem cu David: „Și certarea Ta m‑a îndreptat până în sfârşit, şi certarea Ta însăşi mă va învăţa“. Cu blândeţea‑i de neegalat este gata să ne vină în ajutor a Domnului Maică Sfântă pe care o rugăm: „Nu ne lăsa măicuţă să pierim pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale.“

Doamna Elena Solunca, Vă mulţumim pentru timpul acor­dat revistei noastre. Vă mulţumim pentru cuvintele pline de duh, sfaturile şi mai ales pentru amintirile Dumneavoastră legate de „Oraşul teilor“, frânturi de viaţă care ne ajută să adăugăm o filă importantă la istoria comunităţii gălăţene. Sperăm ca într‑o bună zi să ne revedem la Galaţi!

Și eu aduc mulţumiri Înalpreasfinţitului Părinte Casian care a binecuvântat această convorbire în paginile revistei eparhiale şi aşa mi‑aţi dat prilejul să revin, un pic, acasă, în Galaţiul drag… Aşa mi‑aţi oferit prilejul să descopăr şi să mărturisesc ca odinioară Horaţiu, desigur respectând proporţiile fără a renunţa la esenţă: „Cerul deasupra îl schimbi, nu sufletul marea trecându‑o“… Plecând din oraşul unde am văzut lumina zilei – ce semnificativă expresie – am schimbat cerul, dar sufletul a rămas aici, lângă Dunăre, „drumul fără pulbere“, dar, adesea, alintându‑se ca un copil în soare sau visând noaptea cu stelele, mereu, aducând, în felul lui, slavă Domnului.  Și, cu voia Dvs. un dar:  Sonetul 66 al de Shakespeare:

Mă uit scârbit la tot, şi‑aş vrea să mor,

Decât să‑l văd slăvit pe ticălos,

Iar pe sărman de râsul tuturor,

Să‑l văd tăgăduit pe credincios,

Pe vrednicul de cinste oropsit

Și pe femei batjocorite crunt,

Pe cel făr’ de prihană pedepsit,

Și pe viteaz răpus de cel mărunt,

Și artele sub pintenul despot.

Și  adevărul, „vorba de netot“,

Și strâmbul, poruncindu‑le la drepţi.

Mă uit scârbit la tot, şi bun rămas!

Dar dacă mor, iubirea‑mi cui o las?

A consemnat, Maria Stanciu