În luna mai 2019, la invitaţia şi cu binecuvântarea Înaltpreasfinţiei Sale, Părintele Casian, am susţinut ‑ la Galaţi ‑ o conferinţă dedicată schimbărilor suferite de către satul românesc după 1990 şi influenţa acestora asupra modului de a fi şi de a crede al românilor şi Ortodoxiei româneşti. Manifestarea s‑a înscris în cadrul mai larg al „Anului omagial al satului românesc“, decretat ca atare de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, semn al preocupării şi grijii reale faţă de problemele şi „frământările“, aş zice, ale societăţii noastre.
Punctul de plecare al conferinţei a fost constituit de întrebarea următoare: Cum ar arăta o Românie fără sate şi fără populaţie rurală?
Pornind de la acestea, cum se va acomoda societatea noastră cu o agricultură integral tehnică, industrializată şi care vor fi consecinţele, directe sau mai „subtile“ asupra stării noastre de spirit?
Transformările din mediul rural sunt mai rapide decât cele din mediul urban, doar că sunt mult mai puţin mediatizate şi cunoscute. Motivul principal al schimbărilor ‑ pe lângă îmbătrânirea populaţiei şi migraţia masivă ‑ stă în faptul că satele de altădată chiar şi în perioada comunistă, nu erau dominate de ideea câştigului material cu orice preţ şi al randamentelor înalte, ci se asigura ‑ mai întâi ‑ abundenţa familiei, rudelor şi a cunoscuţilor.
Am constatat faptul că, pe măsură ce dispare adevărata Tradiţie rurală, de care Ortodoxia este astăzi atât de legată, aşteptarea populaţiei cu privire la calitatea produselor de tot soiul, provenind „de la ţară“ este din ce în ce mai accentuată, de unde şi invazia din ultima vreme a produselor aşa‑zise „bio‑eco“. Nostalgia satului este deci foarte prezentă, dar fără să ştim de faptul că nu ne vom mai putea întoarce niciodată în trecut.
Efectele transformărilor din mediul rural asupra ansamblului vieţii şi practicii religioase apar ca fiind evidente. Deci, luăm ca exemplu doar demografia rurală ‑ peste tot în Europa, populaţia este în declin ‑ este clar că scăderea fizică a numărului de participanţi va duce şi la perturbări ale ceremoniilor religioase.
Dar, cel mai interesant aspect este cel legat de religiozitatea populară. Ortodoxia a ştiut dintotdeauna să „compună“ armonios cu cultura populară a satului de altădată, aveam o strânsă împletire între calendarul liturgic, cel religios şi cultura populară, arhaică a satului. Modalitatea de transmitere şi „iniţiere“ în tainele religiei se schimbă şi ea.
Ne‑am întrebat, deloc retoric, „unde este bunica ortodoxă, de altădată, care ne învăţa să ne închinăm la Icoană?“ Youtube‑ul nu va putea lua locul acesteia, niciodată.
În încheierea conferinţei, a fost evidenţiat locul şi rolul acţiunilor întreprinse în Eparhia Dunării de Jos, de cunoaştere şi promovare a tradiţiilor populare, încă vii în unele dintre sate. Ele aduc la lumină o lume frumoasă, care luptă să supravieţuiască, să întărească legătura între preot şi comunitate, între diferitele generaţii ale satului. Biserica Ortodoxă Română are un rol esenţial în prezervarea, aducerea la lumină şi punerea în valoare a acestor ultime „bastioane“ a tradiţiei adevărate.
Cercetător Mirel Bănică