„Liturghia de după Liturghie“ este unul dintre imperativele majore în Biserica noastră strămoşească, deci, şi în spaţiul de la Dunărea de Jos, sfinţit de Sfântul Apostol Andrei, încă din primul veac creştin. În această idee, grija părintească a arhiereilor care au slujit şi slujesc în această parte de ţară românească şi creştinească a fost de a prelungi rugăciunea de la Sfântul Altar până la altarul inimii celor mai neajutoraţi semeni. Aşa a gândit şi a acţionat, în perioada interbelică, Episcopul Cosma Petrovici al Dunării de Jos ‑ când, pe fondul dramelor Primului Război Mondial ‑, a luat hotărârea de a ridica în Galaţi un Orfelinat de fete, spaţiu în care să găsească „sănătate şi supraveghere părintească“, iar slujitorii aşezământului „să formeze adevărate suflete şi caractere creştineşti şi româneşti“. Lucrările au trenat ani buni, între 1928‑1939, din cauza lipsurilor financiare. Apoi, izbucnirea celui de‑al Doilea Război Mondial a făcut ca îndrăzneţul proiect să rămână în aşteptare, pentru vremuri mai bune. Cu multe eforturi, în 8 martie 1948, în plin proces de naţionalizare, episcopul‑locotenent Antim Nica (septembrie 1947 ‑ aprilie 1950), viitorul Arhiepiscop de la Dunărea de Jos şi Tomis, a deschis larg porţile aşezământului, care devenise un acoperiş sigur, pentru 60 de tinere. Dar, în toamna aceluiaşi an, în octombrie 1948, clădirea a fost confiscată de autorităţile comuniste şi timp de jumătate de veac a primit diverse utilizări. Înainte de retrocedarea imobilului, în 1997, adăpostea Tribunalul Galaţi.
Prin mutarea sediului fostului tribunal, clădirea a revenit în proprietatea Arhiepiscopiei Dunării de Jos, moment în care, prin grija şi osteneala Chiriarhului nostru, Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Casian Crăciun, imobilul degradat a intrat într‑un intens proces de restaurare şi reorganizare a spaţiului. Astfel, o pagină nouă s‑a adăugat în viaţa primului şi unicului aşezământ filantropic gălăţean, care ‑ după mai bine de jumătate de veac de la inaugurare ‑, a deschis linia slujirii aproapelui, în regim rezidenţial, în comunitatea ortodoxă gălăţeană.
La cumpăna dintre milenii, pe 12 octombrie 2000, visul de odinioară al Episcopului Cosma a fost împlinit prin grija Arhiereului Dunării de Jos, Înaltpreasfinţitul Părinte Casian. Noul aşezământ a fost sfinţit de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I al Constantinopolului şi de Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. Aşezământul a fost însufleţit, primind sub ştreaşina Duhului Sfânt treizeci de copile şi tinere, cu risc de abandon şcolar, cu necazuri în familie sau cu părinţii plecaţi în străinătate după un trai mai bun. Astfel, după mai bine de jumătate de veac de înstrăinare şi înfrigurare, activitatea filantropică de la Dunărea de Jos devenea aripa întinsă a Bisericii noastre în comunitate. „Nici în Europa nu am văzut un aşezământ mai frumos!“, afirma la una din sărbătorile Sfântului Apostol Andrei ‑ Ocrotitorul comunităţii gălăţene şi al românilor, regretatul arbitru internaţional Nicolae Rainea († 1 aprilie 2015).
De atunci şi până astăzi, am fost martorii multor poveşti dătătoare de viaţă care s‑au scris pe tablele de carne ale inimilor multor tinere, ce au avut şansa să se bucure de căldura, ospitalitatea şi de generozitatea maicilor, a părintelui‑director şi a îndrumătorilor de la „Vasiliada“ gălăţeană. Aşezământul este organizat pe structura mănăstirii de maici şi, cu rugăciunea Mariei şi lucrul mâinilor Martei, viaţa de aici se împarte între programul de la şcoală şi pregătirea pentru şcoală şi pentru un viitor sigur. Condiţiile de viaţă şi studiu au fost mult îmbunătăţite, sunt săli de lectură, luminoase şi spaţioase, bibliotecă, sală de informatică, ateliere meşteşugăreşti, o bucătărie modernă, sala de mese, spălătorie, plus clinica proprie de analize medicale şi stomatologie. „Pe lângă acestea, grija mare a Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Casian a fost să îmbunătăţească spaţiul de locuit prin alocarea, în 2016, a sumei de 920.000 lei din veniturile Eparhiei Dunării de Jos. Finanţarea a fost necesară pentru reproiectarea camerelor, iniţial, cu zece‑douăsprezece locuri şi foarte înalte, greu de încălzit, care au fost transformate în zece apartamente, tip garsonieră, a trei locuri“, ne spune părintele Cristian Podaşcă, directorul Aşezământului Filantropic Creştin‑Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare“ din Galaţi.
Cel mai important fapt este însă şansa pe care au avut‑o, în ultimele două decenii, multe dintre tinerele din judeţul Galaţi care, prin binecuvântate „întâmplări“, au ajuns în grija sfinţilor lui Dumnezeu şi a oamenilor Săi de la „Vasiliada“ gălăţeană.
Pe lângă suportul material, la care o contribuţie însemnată o au Arhiepiscopia Dunării de Jos, Primăria şi Consiliul local Galaţi, toate tinerele participă la activităţi de educaţie cultural‑spirituală, dar şi de pregătire pentru viaţă. Arta de a trăi frumos, cu sens, este scopul principal pentru cele treizeci de tinere de la Aşezământul Filantropic gălăţean. „Prin mai multe parteneriate cu unele asociaţii ‑ între acestea Societatea Naţională a Femeilor Ortodoxe Galaţi, care asigură constant profesori‑voluntari ‑, tinerele se bucură de sprijin în pregătirea lecţiilor la disciplinele: Limba şi Literatura Română, Matematică, Istorie, Fizică, limbile Engleză şi Franceză, Biologie, Chimie, Geografie. Parteneriate cu impact sunt şi cu alte instituţii şi ONG‑uri gălăţene care desfăşoară activităţi de educaţie pentru sănătate, educaţie civică, educaţie pentru o alimentaţie sănătoasă şi altele“, continuă părintele director.
Și dacă după al II‑lea Război Mondial, orfanele de război s‑au bucurat de condiţiile de viaţă din acest aşezământ, astăzi, tinerele care sunt găzduite aici, sub un acoperiş sigur, provin din familii cu multe nevoi, destrămate, familii monoparentale, dar dornice să înveţe carte şi să se ridice deasupra valurilor şi furtunilor vieţii. Confirmă aceasta rezultatele din primul semestru al anului de învăţământ 2018‑2019. „Dintr‑o scurtă analiză asupra situaţiei la învăţătură, pe care am făcut‑o la sfârşitul semestrului întâi al anului 2018‑2019, reiese că din cele treizeci de beneficiare, o treime a încheiat cu medii între 9,00 şi 9,63, o altă treime cu medii între 8.00 şi 9,00; avem o elevă care a promovat cu media sub opt şi o alta care trebuie să se… împace mai bine cu matematica, în semestrul al doilea. De asemenea, avem între tinerele noastre rezidente şi opt studente: două la ASE în Galaţi, iar celelalte la facultăţi din ţară, la Medicină‑Tg. Mureş, Istorie‑Bucureşti, Arhitectură‑Timişoara, Biochimie la Cluj, la Resurse Umane‑Iaşi şi, important, toate au promovat examenele“, adaugă interlocutorul.
Ce înseamnă să te bucuri de solidaritatea comunităţii, a slujitorilor şi dăruitorilor, ne‑au mărturisit trei dintre tinerele care trăiesc la „Vasiliada“ gălăţeană.
„Rugăciunea este salvarea mea“
Irina A. provine din Băleni, judeţul Galaţi şi a lăsat în comuna ei natală o casă cu multe griji, de care se ocupă părinţii. Este la Centrul rezidenţial de patru ani şi acum este elevă la Colegiul Economic „Virgil Madgearu“ din Galaţi, în clasa a XII‑a. A încheiat primul semestru cu media 9,62. „Adeseori mă gândesc că nu aveam nicio şansă să urmez un liceu, dacă oameni buni şi frumoşi nu‑mi deschideau uşa mare a aşezământului din Galaţi“, rupe tăcerea tânăra. Privind înapoi, fără mânie, ci cu multă pace, precum îi este şi numele, Irina se minunează cât de mărinimos este Dumnezeu cu noi, fiii Lui. „Despărţirea de părinţi a fost grea, dar cum tata are un stil de educaţie cam aspru pentru mine şi fratele meu, nu mi‑a fost greu să mă acomodez la aşezământ. Chiar nu‑mi găsesc cuvinte să dau slavă lui Dumnezeu pentru atâta bucurie, pe care am adunat‑o în suflet, în aceşti patru ani. Avem mult sprijin în Centrul Rezidenţial, nu ducem lipsă de nimic. Dimpotrivă, avem totul la îndemână…“. Și, continuă: „Locul acesta nu este o «închisoare», cum îşi închipuie unele persoane. Este un loc binecuvântat şi ce îmi place foarte mult este că participăm, zilnic, seara şi dimineaţa, la rugăciune. Rugăciunea a fost şi este salvarea mea; m‑a ajutat să dobândesc răbdarea şi să găsesc răspunsuri la întrebări pe care mi le puneam în copilărie, adeseori… Apoi, îmi place că în timpul liber învăţăm să lucrăm pe calculator, să pictăm la atelierele de pictură icoană bizantină şi desen, să coasem punct românesc. Trăim viaţa cu sens“, spune tânăra.
Ținta Irinei, la fel ca pentru toate colegele ei de la aşezământ, este reuşita la examenul de Bacalaureat din vara lui 2019 şi, apoi, admiterea la facultate. „Nu sunt foarte decisă, dar cred că voi alege să fac Psihologia. Într‑un fel anume, trebuie să dau şi eu ceva semenilor, pentru că şi eu, la rândul meu, am primit atâta dragoste şi grijă de la Maica Domnului şi de la slujitorii lui Dumnezeu“.
Roza M. este o altă tânără care s‑a bucurat de prietenia cu sfinţii şi cu oamenii buni şi frumoşi de la Centrul Rezidenţial gălăţean. A venit din Tg. Bujor, în 2015; s‑a născut într‑o familie cu trei copii, în care, de mulţi ani, mama este şi tată… Este dezinvoltă şi energică şi ne povesteşte, aproape dintr‑o suflare, că viaţa la Aşezământul Eparhial „Sfântul Vasile cel Mare“ a învăţat‑o să experieze rugăciunea şi răbdarea, deşi… „Uneori sunt mai grăbită, sunt ca o avalanşă şi ştiu că nu e bine. Răbdarea, pentru mine, uneori e un exerciţiu destul de greu!… Dar, am atâtea mulţumiri să aduc celor care m‑au scos la lumină. Puteam fi unul dintre copiii fără copilărie, unul dintre cei care măresc numărul copiilor care au abandonat şcoala“, zice tânăra liceană.
Cu toate aceste remuşcări pe care le „proclamă“ zâmbind ştrengăreşte, că „nu reuşeşte să fie suficient de răbdătoare“, Roza ne‑a fost prezentată drept o elevă „de nota zece la tezele de Matematică şi Fizică“. Ea studiază la Colegiul Naţional „Costache Negri“ din Galaţi, în clasa a XII‑a şi primul semestru l‑a încheiat cu media 9,57. Și pentru ea, vara aceasta va fi una cu emoţii la Bacalaureat. Și apoi, alegerea facultăţii este o problemă. „Mă gândesc să dau la Arhitectură navală, fiindcă îmi plac ştiinţele exacte şi îmi place profesia în sine“, spune tânăra noastră.
„Aici am devenit un alt om“
„Când am intrat pe uşa Centrului rezidenţial, eram un copil de la ţară şi aveam vreo treisprezece ani. Nu prea ştiam ce se întâmplă cu mine. Și ca orice copil care pleacă de acasă, aveam temeri, frică de necunoscut. Indiferent prin câte nevoi ai trecut în casa părintească şi câte necazuri ai lăsat în grija părinţilor, când pleci, tot te încearcă un regret că eşti departe de casă. Țineam legătura cu mama, dar prima mea impresie, când am păşit în clădirea aşezământului ‑ o clădire din perioada interbelică cu săli înalte, spaţioase, cu scară interioară ‑ a fost cea a unui om pierdut. În acelaşi an, mai veniseră alte trei colege şi ne plângeam una alteia de acelaşi sentiment… Dar, încet, încet, şi cu enorme eforturi din partea tuturor celor din aşezământ, am început să înţeleg cât de mult mă iubeşte Bunul Dumnezeu. Astăzi, după aproape un deceniu din acel moment, nu îmi găsesc cuvintele potrivite ca să mulţumesc, în primul rând, Înaltpreasfinţitului nostru Părinte Casian, că a readus la viaţă acest aşezământ, pe care şi l‑a dorit vrednicul de pomenire, Episcopul Cosma Petrovici. După mai bine de nouă ani de când am rezidenţa aici, pot spune că, la Aşezământul Marelui Vasile, am început o nouă viaţă, am devenit un alt om. Practic, am renăscut“, mărturiseşte domnişoara Geanina Drăguşu, în vârstă de 24 de ani.
Născută în comuna gălăţeană Cudalbi, Geanina este una dintre tinerele cu o arhitectură interioară, pe care şi‑ar dori‑o orice părinte pentru copiii săi. A venit la casa Centrului Eparhial în clasa a IX‑a şi a valorificat la maximum şansa pe care i‑a dat‑o Dumnezeu. Pe parcursul liceului a învăţat, a perseverat, s‑a luptat cu propriile‑i neputinţe pentru a‑şi împlini visul. A urmat Facultatea de Filozofie şi Știinţe Social‑Politice din Iaşi, specializarea „Asistenţă socială“, pe care a absolvit‑o vara trecută, cu nota zece la lucrarea de licenţă. Acum face Masteratul tot la Iaşi, pe tema: „Familia şi managementul resurselor familiale ale familiei“, un studiu pe care îl ştie şi îl documentează nu doar din cărţi, ci şi din propria‑i viaţă. Geanina ştie că dincolo de asperităţile vieţii, dincolo de crizele prin care trece societatea românească, familia românească poate fi restaurată doar printr‑o bună „gestiune“ a valorilor noastre străbune, credinţa, nădejdea şi dragostea.
Dar, cel mai important dar este că, de două săptămâni, Geanina lucrează ca asistent social la Aşezământul Filantropic „Sfântul Vasile cel Mare“, locul unde a învăţat arta de a trăi frumos şi unde şi‑a aflat rostul în această lume cu valorile răsturnate. „Alegerea pentru Asistenţă Socială am făcut‑o în timpul liceului şi este foarte legată de Aşezământul eparhial din Galaţi şi de o doamnă specială ‑ doamna profesoară Luminiţa Iosif ‑, asistent social care mi‑a purtat de grijă, când am păşit în centrul rezidenţial. Mama este în inima mea mereu, dar, fizic, este la zeci de kilometri distanţă. Când am ajuns la aşezământ, eu eram o fire rezervată, nu comunicam… Țineam legătura cu părinţii, mă gândeam că voi merge în vacanţă acasă, dar cu greu îmi venea să zâmbesc şi să văd lucrurile în lumină. Doamna Luminiţa mi‑a devenit a doua mamă, a avut tact pedagogic.. Și apoi, am avut în preajmă maicile de la aşezământ, pe părintele‑director, instructorii de educaţie care mi‑au redat speranţa, curajul şi încrederea că pot deveni şi eu un om pe care se pot bizui alţi semeni“.
Și în această luptă cu sine şi cu încercările vieţii, Geanina a depăşit barierele propriilor prejudecăţi şi ale atâtor neputinţe. Astăzi, tânăra ‑ cu statura unui firicel de iarbă ‑, dar cu rădăcini bine înfipte în pământ, zâmbeşte şi îşi încurajează suratele din Centrul Rezidenţial să nu se teamă, să fie curajoase, precum Mironosiţele Femei, pentru că viaţa ‑ pentru bogat sau sărac ‑, este o continuă încercare. Și din valurile ei ‑ când tulburi, abrupte sau învolburate, când paşnice, line sau senine ‑, ies la liman doar cei care au înţeles că viaţa este un dar pe care îl primeşti, în primul rând, de la Dumnezeu, şi, la nevoie, sunt semeni care te ajută să ţii drumul drept, doar înainte!
Maria Stanciu