rostind cuvântul de deschidere la Sinaxa monahală a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei
Suntem bucuroşi că ne revedem în această sinaxă monahală mitropolitană. Ea a fost decisă ca urmare a experienţei din sinaxele eparhiale, iar sinaxa aceasta mitropolitană se întruneşte o dată la trei ani. Este o mare bucurie că aţi răspuns invitaţiei pe care cu generozitate v‑a adresat‑o Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos.
Anul acesta, sinaxa mitropolitană se află într‑o atmosferă de mare sărbătoare şi anume în Anul Centenar al Marii Uniri a românilor din 1918. De aceea şi tema principală care va fi expusă astăzi este: „Contribuţia mănăstirilor la păstrarea unităţii de credinţă şi jertfelnica dăruire a monahilor şi monahiilor pentru întregirea şi unitatea neamului românesc“.
Noi nu dorim să dezvoltăm prea mult cuvântul de deschidere, ci doar să vă salutăm mai întâi, spunându‑vă: Bine aţi venit! Ne bucurăm că, în general, prezenţa este foarte mare şi mă întrebam cum vor fi cazaţi atâţia monahi şi atâtea monahii aici, la staţiunea Lacu Sărat.
Dar a găsit Înaltpreasfinţitul Părinte Casian formula de a folosi atât staţiunea şi Mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon“ de la Lacu Sărat, cât şi acest aşezământ cultural‑pastoral al Eparhiei Dunării de Jos.
Astfel s‑a rezolvat problema cazării, iar acum vedem că şi sala aceasta nou construită deasupra bazei de tratament balnear este foarte bine-venită.
Dorim doar să precizăm că sinaxa monahală eparhială şi sinaxa monahală mitropolitană au un scop pastoral‑misionar şi cultural‑misionar. Aceste sinaxe nu sunt o modă, ci sunt o necesitate, una care vine din vocaţia monahului de a fi mărturisitor al credinţei, rugător nu doar pentru el, ci şi pentru Biserică şi neam. În acelaşi timp, fiecare monah şi monahie este un misionar, dar nu unul care merge din uşă în uşă sau merge prin diferite ţări şi continente, ci este misionar statornic acasă. S‑a spus despre părintele Cleopa Ilie că era misionar în chilia lui, prin felul cum primea pelerinii.
Eşti misionar dacă te duci spre alţii sau dacă primeşti pe alţii la tine, unde te afli, când transmiţi iubirea lui Dumnezeu pentru umanitate, mărturisind Evanghelia lui Hristos şi trăind potrivit Evangheliei lui Hristos.
Misiunea nu înseamnă deci o simplă deplasare geografică, ci înseamnă o transmitere a valorilor Evangheliei în viaţa oamenilor, cu scopul de a chema pe oameni la mântuire ‑ nu numai prin cuvânt, ci şi prin modul de vieţuire şi de făptuire.
Într‑o sinaxă, fie sinaxă monahală eparhială, fie mitropolitană, există trei aspecte principale, şi anume: comuniune în rugăciune, pentru că ea, sinaxa, în general începe cu Sfânta Liturghie sau cu Tedeum‑ul. Aici au fost şi una şi alta dintre cele două rânduieli liturgice. Deci, sinaxa începe cu o sfântă comuniune în rugăciune.
Al doilea aspect important este o reflexie sau meditaţie comună tematică pentru a susţine activitatea misionară. De aceea, fiecare sinaxă, fie eparhială, fie mitropolitană are o temă principală. Astfel, învăţăm să gândim în jurul unei teme actuale, unei teme duhovniceşti de interes eclezial şi misionar.
Iar al treilea aspect important al unei sinaxe monahale este consultarea fraternă pentru ajutorare practică şi pentru a exprima o solidaritate în mărturia pe care trebuie să o dăm astăzi, într‑o lume din ce în ce mai tulburată. Din acest punct de vedere, este important să ştim care sunt dimensiunile sau aspectele cele mai importante ale prezenţei şi activităţii mănăstirilor şi schiturilor pentru societatea de astăzi.
Mai întâi, rugăciunea zilnică din mănăstiri şi schituri este un izvor de pace şi bucurie, într‑o lume agitată şi dezorientată. Mulţi oameni vin la mănăstire pentru că doresc un moment de linişte, de reculegere, din cauza faptului că în societate există multă tulburare, dezbinare, multă agitaţie. Cu alte cuvinte, oamenii caută la mănăstire o liniştire, o pacificare a sufletului.
S‑a spus încă din Antichitate că acolo unde sunt patimi multe este şi multă tulburare: Ubi peccata, ibi multitudo – unde sunt păcate multe este şi multă tulburare, multă agitaţie. Deci, într‑o lume egoistă şi cu tendinţe permanente de a schimba ceva, de a avea imediat un câştig, indiferent de modalitatea spirituală sau morală de a‑l obţine, există multă tulburare.
De aceea, rugăciunea zilnică din mănăstire devine izvor de pace şi bucurie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Vei găsi în mănăstiri un liman de pace, de liniştire. După cum într‑un port corabia ajunge să se liniştească după ce a trecut prin valurile mării învolburate, aşa şi oamenii care vin la mănăstire găsesc acolo un izvor de pace şi bucurie“.
A doua dimensiune misionară a mănăstirii este primirea pelerinilor în mănăstire ca fiind o lucrare misionară a Bisericii: participare la slujbe, spovedanie, îndrumare spirituală, recomandări practice pentru viaţă. Toate acestea contează foarte mult, pentru că un turist poate deveni un pelerin dacă vizita lui ca informare culturală într‑o mănăstire se transformă într‑o primire duhovnicească. Adică, pe lângă informarea pe care o oferă persoana care este ghid în mănăstire, el primeşte şi o încurajare spirituală, duhovnicească.
Deci, primirea pelerinilor în mănăstire este o lucrare misionară, chiar dacă nu este programată ca atare. Nu doar prin programe se schimbă oamenii, ci şi prin lucrarea harului care se simte în viaţa omului prin întâlnirea cu un om duhovnicesc, un om înţelept, un om care oferă un sfat fără intenţia de a câştiga ceva material, ci doar oferă exemplul vieţii sale şi rugăciune smerită pentru cel care are nevoie de ajutorul lui Dum-nezeu.
Se spune că, odată, un om avea o problemă mare şi a mers mulţi kilometri până să ajungă la Sfântul Serafim de Sarov. Iar când a ajuns în pădure, la schitul lui, sfântul se odihnea. Atunci pelerinul şi‑a zis: „Aştept până se trezeşte din somn“. Dar nu după mult timp, deodată i s‑a luminat mintea, a primit în minte o idee luminoasă, anume chiar soluţia la problema pe care o avea el de rezolvat. Prin urmare, nu l‑a mai deranjat pe Sfântul Serafim, ci s‑a dus acasă.
Desigur, lucrarea a făcut‑o Sfântul Serafim, care era rugător şi care doar cu prezenţa lui, fără să vorbească cu pelerinul, a inspirat acestuia gândul cel bun şi soluţia pentru problema lui dificilă, pe care n‑a putut‑o rezolva singur acasă.
Aşadar, există momente în care doar prezenţa la mănăstire, într‑un mediu de rugăciune, şi întâlnirea cu oameni duhovniceşti dăruiesc pelerinilor o luminare a sufletului, o întărire în credinţă şi în speranţă. De aceea, primirea pelerinilor nu este o acţiune formală, ci o mărturie despre prezenţa lui Hristos în Biserica Sa şi un act de ajutorare a semenilor, fără să ştim precis care sunt problemele pelerinului, care îi sunt greutăţile, de ce origine sunt problemele sale. Deci, există o lucrare tainică pe care Dumnezeu o foloseşte ca urmare a întâlnirii omului cu persoane duhovniceşti şi cu locuri sfinte, unde au vieţuit de‑a lungul timpului o mulţime de oameni rugători.
În al treilea rând, o dimensiune misionară a prezenţei mănăstirilor în lume, în societate, este activitatea lor social‑filantropică, care, de asemenea, este o lucrare necesară. Dar să avem grijă aici. Filantropia este de două feluri: una spirituală şi alta materială. Nu toate mănăstirile şi schiturile pot să ofere milostenie materială, financiară – haine sau medicamente – dar toate mănăstirile şi schiturile pot oferi milostenie spirituală, şi anume rugăciune pentru cel care ne cere să ne rugăm pentru sănătatea şi mântuirea lui, pentru rezolvarea problemelor urgente.
De asemenea, sfatul bun este un act de milostenie. Uneori, sfatul bun la timpul potrivit este mai mare ajutor decât simpla acordare a unei sume de bani. Dar, mai ales, primirea şi ascultarea oamenilor cu multă atenţie. Există duhovnici, fie preoţi de mir, fie ieromonahi sau arhimandriţi, care sunt foarte căutaţi de oameni. Noi cunoaştem câţiva, care nu sunt mari teologi, n‑au studiat mult, nu spun lucruri nemaiîntâlnite sau nemaipomenite. Unul a fost întrebat: „Părinte, de ce te caută atâta lume? Ce le spui oamenilor?“ Iar el răspundea: „Nu le spun nimic deosebit, dar îi ascult cu multă răbdare“.
De fapt, în societatea de astăzi, foarte puţini oameni sunt dispuşi să asculte pe semenii lor. Toată lumea ştie, se informează, caută pe internet, dar puţini sunt cei care au răbdarea să asculte pe celălalt. În acest caz, duhovnicul sau chiar maici care ascultă pe pelerini şi înţeleg complexitatea vieţii şi îi încurajează să nu cadă în deznădejde, mai ales pe cei care au fost mai slabi în credinţă, oferă o milostenie unică în felul ei. Deci, capacitatea de a asculta pe cel care doreşte să‑şi descarce sufletul şi să primească un îndemn bun, un sfat bun ‑ mai ales când i se spune că „noi ne rugăm pentru dumneavoastră aici“ ‑ contează enorm de mult.
Sunt oameni care, fiindcă nu au fost ascultaţi la timp şi nu au fost îndrumaţi duhovniceşte, s‑au sinucis, deoarece s‑au simţit singuri şi au constatat că nimeni nu îi mai ascultă. Mulţi dintre cei care vin la duhovnic, vin şi pentru că n‑au cui să spună toate greutăţile lor.
Iar după ce spun greutăţile, atunci ei se uşurează. Unii chiar spun: „Știu, părinte, că nu poţi să îmi rezolvi problemele, dar mă simt uşurat că v‑am spus necazul meu, m‑aţi încurajat şi mi‑aţi promis că mă pomeniţi în rugăciuni“. În acest sens, un preot ortodox din diaspora a spus: „Eu, după ce spovedesc timp de trei, patru, cinci ore credincioşii, mă compar cu un coş de gunoi în care s‑au aruncat toate gunoaiele din casă. Dar totuşi mă bucur că prin aceasta s‑a realizat o igienizare a sufletelor celor care s‑au spovedit.
Mulţumim celor prezenţi pentru atenţia acordată cuvântului nostru!
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
* Rostit în Sala „Sfântul Ioan Evanghelistul“ a Aşezământului social‑filantropic „Sf. M. Mc. Pantelimon“ – Lacu Sărat, jud. Brăila, 24 septembrie 2018.