Poeta Elena Văcărescu este prima femeie, membră a Academiei Române (1925) şi a rămas în conştiinţa românească drept o redutabilă scriitoare, traducătoare şi poetă „de cel mai adevărat sânge românesc“, deşi, împrejurări neprielnice au determinat‑o să se stabilească în Franţa. Pentru talentul său liric şi scriitoricesc a fost premiată în două rânduri de Academia Franceză: în 1886 – pentru volumul „Cântecele Aurorei“ şi în 1900 – pentru volumul „Rapsodul de pe Dâmboviţa“.
Elena Văcărescu s‑a născut la Bucureşti, în 21 septembrie 1864, fiind fiica Eufrosinei (Fălcoianu, pe numele de domnişoară) şi a diplomatului Ioan Văcărescu. Se trage din renumita familie a Văcăreştilor, care a dat culturii noastre trei poeţi, precursori ai literaturii române moderne: Iancu (bunicul său), Alecu şi Ienăchiţă Văcărescu (străbunic). Acesta din urmă este autorul celebrelor versuri din „Testamentul, urmaşilor Văcăreşti“: „Las vouă moştenire/ Creşterea limbei române/ Și a patriei cinstire“, imperativ pe care Elena Văcărescu l‑a îndeplinit cu prisosinţă în cuvântul, atitudinea şi faptele sale.
S‑a pregătit în particular, apoi la Sorbona.
Tatăl său a rămas moştenitorul întregii familii a Văcăreştilor, domeniul aflându‑se în apropiere de Târgovişte. În copilăria sa, Elena s‑a bucurat de atmosfera patriarhală şi religioasă de la conacul Văcăreştilor, un loc care, peste ani, revine năvalnic şi duios, în amintirea Elenei. „Poveşti străvechi mi‑au alinat copilăria, iar înţelepciunea şi poezia rustică mi‑au nutrit cele dintâi gânduri şi sentimente. Înrădăcinată într‑un mediu de patriarhală comuniune cu întreg trecutul, cu întreaga fire de la noi, substanţa mea sufletească e plămădită din colori, din sunete, din toată comoara de senzaţii, de visuri, de tradiţiuni româneşti. Eu cred în puterea acestor influenţe elementare…“
Era fascinată de personalitatea Reginei Elisabeta. Între 1888‑1891 a făcut parte chiar din suita Reginei. Fiind aproape de Familia Regală, a ajuns să se logodească, în taină, cu prinţul moştenitor Ferdinand. Gestul a fost dezaprobat de Regele Carol I şi de politicienii momentului, drept pentru care, în 1891, Elena Văcărescu acceptă exilul, stabilindu‑se la Paris.
Despărţită aproape în mod brutal de ţara sa şi „transplantată“ în Franţa, urmaşa Văcăreştilor nu s‑a simţit o dezrădăcinată, cum ea însăşi spune. Ea şi‑a clădit existenţa din bucurie şi tristeţe, din „adierea parfumată a primăverilor“, astfel înfruntând crivăţul „zăpezilor“ care i‑au umbrit, uneori, existenţa. „Sălaşul meu parizian a fost întotdeauna un colţ de patrie românească. În casa mea dăinuia nu numai un spirit românesc, ci o atmosferă cu parfum patriarhal şi religios, ce plutea deasupra sfintelor icoane. Mă simţeam acolo, departe, în misiune. Eram un sol al sufletului românesc, sortit să‑i cânte destinele, să‑l împărtăşească prietenilor şi neprietenilor, să‑l apere, să‑l preamărească“, mărturiseşte ea.
Într‑o armonie adâncă cu înaintaşii, Elena Văcărescu, prin cuvânt, prin gând şi faptă a fost, în Europa şi în lume, vocea fermă care a reprezentat, necondiţionat, interesul şi aspiraţia neamului şi a sufletului românesc, pe care le‑a aşezat, în lumina valorilor universale. „N‑a fost niciodată despărţită de ţara în limba căreia n‑a scris… O româncă din cel mai adevărat sânge românesc, care îşi afirmă cu orgoliu şi originea şi sufletul românesc (…) O asemenea personalitate onorează două literaturi“ spunea scriitorul Camil Petrescu.
Din impresionanta sa biografie reţinem că a fost membră a delegaţiei române, alături de Nicolae Titulescu, la Conferinţa de Pace de la Paris şi reprezentanta României la Societatea Naţiunilor Unite. A fost, de asemenea, cofondatoare a „Cercului Analelor“ – Bucureşti, a Ligii Culturale, a Bibliotecii Universale pentru sprijinirea traducerilor, membră a Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală (1924), a Casei Româneşti din Paris, a Catedrei „Eminescu“ de la Nissa.
A fost membră în conducerea Comisiei de Cooperare Intelectuală de la Geneva şi a Comitetului Internaţional pentru Difuzarea Artelor prin Cinematograf, preşedinte de onoare al Academiei Feminine de Litere de la Iaşi şi iniţiatoarea Premiului „Femina“ pentru români, pentru activitatea ei laborioasă fiind distinsă cu „Legiunea de Onoare a Franţei“.
În 1898, Elena Văcărescu a deschis un Salon literar la Paris, ceea ce i‑a permis să traducă, să medieze şi să răspândească operele unor scriitori români de referinţă: Mihai Eminescu, Octavian Goga, Lucian Blaga şi alţii. „De câte ori deschid volumul de «Poeme» al lui Eminescu am impresia că mă întorc acasă, după o călătorie lungă… Pe Eminescu nu‑l pot uita. Confruntat cu marii mânuitori de liră, Eminescu nu scade, ci creşte“ arată ea.
După al Doilea Război Mondial, în 1945 a fost numită consilier cultural pe lângă Ambasada României şi membră a delegaţiei române la Conferinţa de Pace.
A trecut la cele veşnice în 17 februarie 1947, fiind înmormântată la Paris. În 1959, trupul ei a fost repatriat şi depus la Cimitirul Bellu din Bucureşti, în cavoul familiei.
Astăzi, statura Elenei Văcărescu este cea a unui adevărat iubitor de ţară, de credinţă şi de neam. Reiese acest fapt mai ales din discursul său din 1925, când a fost primită în Academia Române, împreună cu Anna de Noailles, născută Brâncoveanu: „Eu cred că adevărata poziţiune a unui patriot luminat şi cu răspundere nu poate rezulta decât din îmbinarea lucidă şi echilibrată a factorului naţional cu factorul internaţional. Definind pe alţii, ne definim pe noi înşine. În gama valorilor universale, să înscriem cu modestie valoarea noastră autentică, în lumina valorilor vecine… Nu vom reuşi să închegăm personalitatea noastră de Stat şi de neam, decât în lumina valorilor universale. Tipul patriotului autentic mi se pare acela care ştie să ţină cumpăna dreaptă între elementul naţional şi factorul internaţional. Cu rădăcini adânc înfipte în glia românească şi în substanţa trecutului, sufletul nostru va îmbrăţişa, cu privire ageră şi nepărtinitoare, toate orizonturile. Cu cât va privi mai departe, cu atât rădăcinile lui vor pătrunde mai puternic în elementul natal…“.
Astăzi, în Anul omagial al unităţii de credinţă şi neam, descoperim în discursul său „o autentică lecţie de românism, de gândire profundă, de altruism, care poate sta alături de celelalte mari discursuri, ale lui Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga, Lucian Blaga şi alţii“, reţinem din periodicul Revista Română, ediţia de iarnă, 2017.
În rândurile care urmează, redăm discursul Elenei Văcărescu, la primirea sa în Academia Română.
Maria Stanciu