Motto: „Am fost închis în temniţele comuniste şi numai Dumnezeu ştie câtă nedreptate era acolo,
câtă ură, câtă răutate…, parcă nici nu poţi spune în cuvinte“ (Arhim.Sofian Boghiu).
Printre preoţii care au trecut prin temniţele comuniste s‑a numărat şi părintele Gheorghe Olaru, care a slujit lui Hristos vreme de şapte decenii, cea mai mare parte fiind la biserica „Cuvioasa Parascheva“ din Lieşti, între anii: 1939‑1958 şi 1962‑2006.
S‑a născut în 15 august 1912, în localitatea Şerbăneşti, comuna Lieşti, judeţul Galaţi. A studiat Teologia la Chişinău, iar în anul 1935 s‑a căsătorit cu Viorica, viitoare învăţătoare. Împreună au avut cinci copii: Corneliu, Rodica, Iulian, Dorina şi Iulius. A fost numit preot în 1936, la Parohia Ţigăneştii Vechi din judeţul Tulcea, iar din 1 octombrie 1939 a slujit la biserica „Cuvioasa Parascheva“ din Lieşti, judeţul Galaţi.
Calvarul părintelui Gheorghe Olaru a început în noaptea de 17 ianuarie 1958, când a fost arestat. Din spusele părintelui Olaru, cu care am slujit între anii 1997 şi 2006, am reţinut că a fost arestat „în urma unui denunţ, făcut de un evreu din Lieşti, pentru că mergea să cânte cu corul «Doina» al bisericii, pe la toate întrunirile din comunitate“.
Din acest motiv, preotul din Lieşti a fost arestat şi acuzat de „aderare la gruparea legionară“, precum şi de „uneltire împotriva orânduirii comuniste“, conform Decretului nr. 89/1958. A fost judecat de Tribunalul Militar din Constanţa şi condamnat la patru ani de temniţă, din care trei ani la Închisoarea de maximă siguranţă de la Periprava, „formaţiunea 0830“. A suferit rigorile temniţei până la 24 februarie 1961, când a fost eliberat şi trimis preot la Valea Teilor din judeţul Tulcea.
La 15 noiembrie 1962 a revenit la Parohia Lieşti, unde a slujit până în anul 2006. După ieşirea din detenţie şi până în 1989 a fost permanent urmărit de securitate.
Închisoarea Periprava, „fantoma“ gulagului românesc
La 1 iulie 1957, printr‑un ordin al Ministerului Afacerilor Interne a fost înfiinţată colonia de muncă de la Periprava, o închisoare de sine stătătoare. Până atunci aici erau închişi infractori de drept comun. Periprava este un sat în comuna C. A. Rosseti, judeţul Tulcea, pe braţul Chilia, cunoscut drept cel mai izolat sat al Deltei. În Evul Mediu aici se găseau portul şi cetatea genoveză Licostomo sau „Gura Lupilor“. Se spunea că Periprava e locul de unde nu aveai cum să evadezi, pentru că nu aveai unde să te duci: de jur împrejur este numai apă.
Periprava era un punct de lucru unde se tăia stuf, care se exporta în Germania occidentală. Între anii 1959 şi 1964, a fost una dintre cele mai dure închisori politice din perioada comunistă. Condiţiile de detenţie erau dintre cele mai grele. Deţinuţii erau ţinuţi în corturi, apoi în barăci fără fundaţie, acoperite cu stuf. Fiecare baracă avea două dormitoare, unde stăteau 50‑70 de oameni. Pe jos era ciment sau nisip. Curăţenia consta în greblarea nisipului pentru a‑i da un aspect frumos, dar se ridica mult praf. Aici preoţii au fost întemniţaţi împreună cu intelectuali, muncitori şi ţărani. La Periprava au murit peste 100 de oameni. Din 1960, director al închisorii a fost torţionarul Ion Fecior, astăzi judecat pentru cele întâmplate în perioada aceea.
În închisoare oamenii se îmbolnăveau şi mureau din cauza condiţiilor de viaţă, a hranei proaste şi insuficiente, a lipsei medicamentelor, dar mai ales din cauza pedepselor aplicate. Deţinuţii erau deseori scoşi la muncă, la cariera de piatră din judeţul Tulcea. Fiecare avea o normă clară, care dacă nu era realizată era pedepsit. De multe ori deţinuţii se ajutau între ei.
În închisoare, condamnaţii nu aveau voie la nici o activitate duhovnicească sau religioasă. Cu toate acestea, deţinuţii se rugau neîncetat, iar de Crăciun şi de Paşti cântau cântece religioase. „Uneori gardienii se făceau că nu aud, iar alteori ne pedepseau foarte dur. Una dintre pedepsele preferate de către gardieni era scoaterea, pe gerul cumplit, la tăiat de stuf. De fiecare dată, după ce intrau în apa rece, venea şi soarele care încălzea atmosfera şi îi încălzea şi pe deţinuţi. Acest lucru era privit de noi, ca un ajutor divin, ca o mare grijă a milostivului Dumnezeu, Care ne ocrotea în astfel de momente grele, fapt care îi înfuria la culme pe gardieni“, mărturisea părintele Olaru.
Într‑una din zile, l‑am întrebat pe părintele Gheorghe Olaru „care erau cele mai frumoase momente din închisoare?“ Și mi‑a răspuns: „Cele mai frumoase momente le‑am trăit la Periprava, în cele trei sărbătoari ale Învierii Domnului, pe care le‑am petrecut acolo. În condiţiile acelea vitrege, cântam cu toţii slujba Învierii Domnului. Frumuseţea era că, uneori, cântau cu noi şi gardienii“.
Astăzi la Periprava sunt doar ruine!
După eliberare, părintele Olaru a avut mult de suferit; atât dânsul, cât şi familia sa. Era urmărit în permanenţă şi periodic era chemat la securitate. Soţia sa, Viorica, deşi era calificată, a fost dată afară din învăţământ şi foarte târziu a fost reîncadrată, ca învăţător calificat.
Revenind la Parohia Lieşti, părintele s‑a străduit să facă multe lucruri bune, frumoase şi durabile. Dovadă este faptul că era foarte iubit de către credincioşi, care manifestau un respect deosebit faţă de dânsul.
Cu voia lui Dumnezeu, în anul 1969 a împrejmuit cu un gard de beton cimitirul parohial. În 1972 a introdus curentul electric în biserică. În anul 1978 a pictat biserica „Sfânta Cuvioasă Parascheva“ din Lieşti, pentru prima dată, cu ajutorul enoriaşilor şi al maicii Daniela (fiica satului), actuala stareţă a Mănăstirii Vladimireşti, care a lucrat ca pictoriţă.
Părintele Gheorghe Olaru a trecut la Domnul în 18 iunie 2006 şi este înmormântat în dreptul altarului bisericii unde a slujit toată viaţa.
Dumnezeu să‑l treacă în rândul celor drepţi!
Pr. Titi Gabor, Parohia Lieşti
Bibliografie:
1. Au fost folosite date culese din arhiva bisericii „Sfânta Cuvioasă Parascheva“ din Lieşti, anii 1939, 1958, 1967, 1968, 1969, 1972, 1978.
2. Anuarul Dunării de Jos, Galaţi, 1996, Editura Episcopiei Dunării de Jos, tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Casian, p. 106.
3. Pr. Costel Dumbravă, lect. drd. George Enache, Ierarhi, preoţi, monahi, monahii şi teologi de la Dunărea de Jos, victime ale represiunii comuniste, în „Biserică Misiune Slujire“, vol 17, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi 2017, p. 207.