Postul, între asceză şi dietă

Între ispitele lumii contemporane, cea a superfi­cialităţii şi relativizării valorilor reale este între cele mai păgubitoare pentru suflet. Un exemplu concret poate fi suprapunerea postului religios peste exerciţiul ‑ uneori necesar şi obligatoriu ‑ al dietei prescrise de un medic sau specialist nutriţionist. A devenit la modă (,,trendy“) să ţii post în perioadele anunţate de calendarul creştin, pentru că în felul acesta nu doar ,,elimini toxinele din organism“, dar mai şi obţii o siluetă de invidiat. Revistele ,,glossy“ publică ,,reţete de post“, supermarket‑urile au rafturi aparte pentru ,,produse de post“, iar dacă doreşti cumva să epatezi în cercul de prieteni atunci când eşti servit cu o bomboană la o aniversare, anunţi, cu oarecare superioritate şi cu vag reproş în glas că ,,ţii post“. De altfel, toată lumea este de acord că postul nu e rău, dar prea puţini înţeleg ce înseamnă cu adevărat postul pentru un creştin autentic. Dacă încerci să afli răspunsul de la un om oarecare, fie el chiar în posesia unor cunoştinţe religioase, poţi să rămâi în eroare, căci orice om este supus greşelii. Dacă Îl întrebi însă pe Dumnezeu şi crezi în El, ştii că El nu poate greşi, dar ar mai trebui să ştii că, în marea Lui iubire faţă de noi, oamenii, ne‑a oferit deja toate răspunsurile necesare şi accesibile. Iar aceste răspunsuri ni le‑a descoperit în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, care cuprind Revelaţia dumnezeiască. Spre exemplu, dacă îi întrebăm pe Părinţii filocalici ce înseamnă postul, ne vor spune: ,,Postul este o silire a firii şi o tăiere împrejur a dulceţii gâtlejului, curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele şi eliberarea de visări, curăţia rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea veselă, încetarea multei vorbiri, începutul liniştirii, străjerul ascultării, uşurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului“¹.

Dintr‑o dată descoperim că postul este un fel de nestemată tăiată în briliant, un fel de lumină cu mai multe străluciri, care luminează o cale ‑ calea mântuirii, adică a salvării şi vindecării noastre sufleteşti şi trupeşti. Postul înseamnă ‑ şi aceasta o ştie cam toată lumea ‑ înfrânare, asceză, iar ,,înfrânarea pântecelui smereşte patimile şi mântuieşte sufletul“². Căci trupul şi sufletul sunt una, iar fundamentul tainic al persoanei umane nu consistă nici numai în trup, nici numai în suflet, ci în întrepătrunderea lor de neînţeles cu mintea. Trupul este ‑ sau ar trebui să fie considerat ‑ un fel de unealtă, cu ajutorul căreia sufletul interacţionează cu lumea, este ,,inserarea spiritului în ordinea materială a lumii“ (Pr. Dumitru Stăniloae). Postul însuşi este un fel de unealtă a elevaţiei spirituale, deci nu este un scop în sine şi nici nu ar trebui să fie piatră de poticnire pricinuitoare de slavă deşartă, căci ,,meşterii niciunui meşteşug nu se laudă cu uneltele lor,ci aşteaptă fiecare să isprăvească lucrul de care s‑a apucat,ca din el să arate destoinicia meşteşugului lor“³.

Postul nu este nefiresc, căci porunca postirii a fost primită de Adam şi Eva încă fiind ei în Grădina Edenului, ca singura poruncă de la Dumnezeu: ,,Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi!“ (Fac. 2, 17). Deci a începe să posteşti înseamnă a te manifesta în firescul tău, ,,a‑ţi veni în fire“ (asemenea Fiului risipitor, care s‑a întors la ascultare). A‑ţi asuma calea postului înseamnă a reconfigura drumul pe care trebuia să‑l parcurgă protopărinţii noştri, dar au eşuat, căzând în materialitate (vezi ,,hainele de piele“ cu care s‑au îmbrăcat după căderea în păcat). Postul este deci şi o cale, un drum de parcurs, un pelerinaj duhovnicesc. În Postul Sfintelor Paşti, la capătul căruia ne întâlnim cu Mântuitorul Hristos, Cel înviat din morţi, ne rugăm ca ,,lupta cea bună să luptăm şi calea postului să o săvârşim“. Postul este cale către Domnul, dar şi luptă aprigă, război nevăzut, în care suntem angajaţi şi trupeşte, dar mai ales sufleteşte. Există în perioadele obişnuite ale anului un soi de inerţie rea, în care ne complacem cu oarecare amărăciune, zicând precum Sfântul Apostol Pavel: ,,Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul, pe care nu‑l voiesc…“ (Rom. 7, 19). Postul ne plasează într‑o ,,inerţie bună“, printr‑un impuls iniţial al voinţei, care angajează în siajul ei mintea şi simţirea deopotrivă. Lupta dintru început conduce către biruinţă, iar renunţarea părelnică înseamnă câştig însutit, căci cel ce posteşte devine vrednic de Pâinea cea cerească: ,,Fericit este cel ce şi‑a înfrânat gura de la toată dulceaţa pătimaşă,(…) fericit este cel ce are ca hrană Pâinea care s‑a coborât din cer şi a dăruit lumii viaţă“⁴.

Postul nu este o simplă op­ţiune, precum dieta prescrisă de un specialist, ci o poruncă expresă a Bisericii (porunca a doua, dintre cele nouă). Să nu uităm că poruncile divine nu sunt constrângătoare, ci generatoare de libertate (eliberatoare de lanţurile materialităţii şi ale pornirilor in­stinctuale), sunt asemenea unor jaloane luminoase pe drumul care duce către Împărăţia ce­rurilor sau un fel de reguli de circulaţie ale vieţii pământeşti, par constrângătoare, dar ne pot salva dacă le respectăm.

Mai presus de orice, postul înseamnă însă jertfă, dăruire către Dumnezeu şi aproapele, inclusiv postul numit ,,trupesc“, a cărui ultimă raţiune este de fapt aceasta: eu mănânc mai puţin, pentru a da mai mult să mănânce altuia, care are mai multă nevoie de hrană. A ţine post înseamnă a intra, de fapt, în stare de jertfă, conştienţi fiind că numai aşa putem ajunge la Dumnezeu, numai astfel devenim vrednici de întâlnirea cu El. A posti nu înseamnă a ne închide în noi înşine, ci a ne deschide către celălalt, în care întrezărim chipul lui Dumnezeu, mai ales când îl aflăm flămând, însetat, gol, bolnav, străin sau întemniţat. Pe calea postului, cunoscându‑l pe cel aflat în suferinţă, Îl cunoaştem pe Mântuitorul Hristos. Aceasta este, de fapt, miza cea mai importantă a postirii, căci ,,în trupul iubitor de plăceri nu locuieşte cunoştinţa lui Dumnezeu“ (Pr. Dumitru Stăniloae). Iar cel ce nu face efortul de a‑L cunoaşte pe Dumnezeu după pu­terile lui, pierde şansa de a dobândi viaţa cea veşnică (In. 17, 3). Aşadar, luminile postului sunt înfrânarea, calea către Împărăţie, lupta cea bună, jertfa curăţitoare, cunoaşterea, dar şi multe altele, între care străluceşte cu deosebire bucuria întâlnirii mântuitoare cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Pr. lect. dr. Sorin Marinescu

 

1. Sfântul Ioan Scărarul, în Filocalia românească, vol. IX, Ed. Humanitas, p. 219.

2. Sfântul Antonie cel Mare, în Filocalia românească, vol. I, p. 37.

3. Diadoh al Foticeii, în Filocalia românească, vol. I, p. 355.

4. Sfântul Isaac Sirul, în Filocalia românească, vol. X, p. 228.