În vara anului 1886 a văzut lumina tiparului prima ediţie a predicilor alcătuite de Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti, după 170 de ani de la moartea sa martirică. Volumul, intitulat Predice făcute pe la praznice mari de Antim Ivireanul, mitropolitul Ungrovlahiei, 1709‑1716, publicate după manuscrisul de la 1781, apărea sub îngrijirea profesorului Ioan Bianu, bibliotecar al Academiei Române, cheltuiala pentru tipărire fiind suportată de Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice.
Lucrarea respectivă includea înainte de reproducerea didahiilor o biografie a mitropolitului cărturar (în text Notiţe biografice), alcătuită de Episcopul Melchisedec Ştefănescu al Episcopiei Romanului.
Se cunoaşte că pentru această ediţie profesorul Bianu a folosit un manuscris (astăzi manuscrisul românesc nr. 524 aflat în Biblioteca Academiei Române), copiat de către arhimandritul Grigorie Delean, de la Mitropolia Bucureştilor, la sfârşitul lunii iulie din anul 1781, după un alt manuscris mai vechi. Acest text‑manuscris, care a stat la baza ediţiei princeps a Didahiilor are o istorie aparte, aproape necunoscută, motiv pentru care ne‑am propus a o prezenta în cele ce urmează.
Bibliotecarul Academiei, I. Bianu, după apariţia volumului, s‑a gândit să publice şi o descriere a manuscrisului; de aceea, îl ruga pe episcopul Romanului să‑i comunice „când şi unde aţi descoperit manuscrisul, şi al cui a fost?“.Răspunzând imediat acestei solicitări, episcopul Melchisedec mărturiseşte că a luat cunoştinţă de existenţa manuscrisului respectiv pe când era episcop al Episcopiei Dunării de Jos, într‑o împrejurare prilejuită de vremea nefavorabilă din iarna anului 1871. Reproducem din scrisoarea învăţatului ierarh (notată cu nr. LII), trimisă lui I. Bianu şi publicată de Constantin Diculescu în anul 1909, în volumul său – Din corespondenţele Episcopului Melchisedec – (din analiza cronologiei corespondenţei se pare că una din cele două scrisori, anume LI şi LII are data greşită, n. ns.):
„Domnule Bianu, Didahiile lui Antim eu le am de la răposatul Episcop de Buzău Dionisie (Romano, n. ns.) şi iată cum. În anul 1871 am purces de la Bucureşti ca să mă întorc acasă la Ismail, de sărbătorile Crăciunului. După ce am trecut o staţie de la Buzău, o furtună mare cu zăpadă ce se începuse de dimineaţă a nămolit (sic) drumul, încât trenul a stat locului; am petrecut noaptea în câmp. Drumul de la Brăila la Galaţi a fost astupat mult timp. Eu am fost silit a treia zi să mă reîntorc la Buzău, unde am petrecut sărbătorile Crăciunului împreună cu colegul meu, episcopul Dionisie. El poseda o bibliotecă însemnată, cu felurite cărţi în felurite limbi, tipărite şi manuscrise, între care şi o mulţime de cărţi româneşti vechi, tipărite şi manuscrise. Manuscrise româneşti erau vreo 40 (la moartea Episcopului Dionisie, în anul 1873, inventarul bibliotecii sale înscria 400 de manuscrise româneşti, n. ns.). Tot timpul sărbătorilor până la 8 ianuarie, eu l‑am petrecut ocupându‑mă cu cărţile cele vechi româneşti şi, mai ales, cu manuscrisele, de pe care mi‑am luat multe notiţe ce le păstrez spre a le publica cândva.
Între acele manuscrise am găsit şi Didahiile lui Antim. Descoperirea aceasta m‑a frapat foarte şi am rugat pe răposatul Dionisie să mi‑l dea ca să‑l studiez mai de aproape şi să fac a se publica. Cererea mea a fost primită amical de răposatul şi aşa ea a devenit proprietatea mea. Restul îl ştii dumneata… Dumneata încă să‑mi trimiţi şi mie din Didahii când se vor isprăvi de tipărit, căci mă interesez să văd cum s‑a tipărit“.
Manuscrisul respectiv a fost prezentat membrilor Academiei Române abia în şedinţa din 18 martie 1886, Episcopul Melchisedec pledând pentru publicarea lui. Nu cunoaştem motivele care l‑au determinat pe posesorul acestuia să întârzie 15 ani hotărârea de a da publicităţii această importantă operă predicatorială. Bibliotecarul Academiei, în înţelegere cu Episcopul Melchisedec, şi‑a luat sarcina de a se ocupa de această chestiune, achitându‑se de îndatorire câteva luni mai târziu.
Când lucrarea a fost finalizată, I. Bianu i‑a pus la dispoziţie Episcopului Melchisedec Ştefănescu câteva exemplare. Acesta din urmă, probabil la o întâlnire personală în cadrul şedinţelor de la Academia Română, şi‑a exprimat satisfacţia faţă de publicaţia respectivă, de vreme ce într‑o epistolă din 8/20 iulie 1886, Bianu îi scria: „Sunt încântat că volumaşul didahiilor lui Antim v‑a plăcut“.
Tot din aceeaşi scrisoare mai aflăm că tirajul ediţiei îngrijite de bibliotecarul Academiei a fost de 1.000 de exemplare; din acestea, 50 oprise Bianu, 8 exemplare îi trimitea ierarhului la Roman (pe lângă exemplarele oferite anterior), iar restul erau depuse la Ministerul Cultelor.
Episcopul Melchisedec va publica un al II‑lea volum al Didahiilor în anul 1889, dar deşi ierarhul de la Roman credea că a editat textul manuscrisului original al Sfântului Antim Ivireanul, s‑a dovedit ulterior că predicile respective nu erau opera mitropolitului-martir al Ungrovlahiei.
Important rămâne faptul că primul Episcop al Dunării de Jos, Melchisedec Ştefănescu, a contribuit substanţial la publicarea ediţiei princeps a Didahiilor Sfântului Antim, prin punerea la dispoziţia Academiei Române a manuscrisului aflat în biblioteca Episcopului Dionisie al Buzăului şi că a scris pentru prima dată biografia ştiinţifică a marelui mitropolit (biografie care s‑a preluat şi în cea de‑a doua ediţie a Didahiilor, îngrijită şi publicată la Bucureşti, de profesorul Constantin Erbiceanu, în anul 1888).
Pr. Eugen Drăgoi