Preotul ic. stavr. Gheorghe Buruiană (7 aprilie 1922 ‑ 12 martie 2016), „Apostol al Binelui“ şi „naşul“ revistei „Călăuză Ortodoxă“

În 12 martie 2016, la Sâmbăta lăsatului sec pentru Postul Mare, a trecut la cele veşnice pc pr. Gheorghe Buruiană (născut în 7 aprilie 1922), distins slujitor şi cunoscut duhovnic gălăţean. Aflat la vârsta de 94 de ani, preacucernicia sa a slujit Domnului şi oamenilor vreme de peste şapte decenii, cu multă jertfelnicie, cu un duh misionar şi o putere mărturisitoare demne de a fi urmate de către orice slujitor al Sfântului Altar.

După împlinirea rânduielii pregătirii şi înveşmântării pc sale,  a fost depus în Biserica „Sf. Mc. Dimitrie şi Sf. Efrem cel Nou“ din municipiul Galaţi, acolo unde a slujit şi a predicat în ultima parte a vieţii (1994‑2014). În cele două zile până la momentul prohodirii sale, părintele a fost înconjurat de credincioşii şi credincioasele pe care le‑a păstorit cu multă dragoste, pe care, de‑a lungul anilor, i‑a botezat sau cununat, cărora le‑a fost duhovnic şi îndrumător în viaţa spirituală. S‑au rugat şi au sărutat dreapta sfinţiei sale în tot acest răstimp creştinii care l‑au cunoscut şi l‑au apreciat pentru cuvântul său profund, impregnat de poveţe şi referinţe biblice şi patristice, mulţi dintre ei mărturisind că prin sfinţia sa au descoperit valoarea sufletului şi modul responsabil şi plin de exigenţe în care trebuie să se preocupe de mântuirea sau desăvârşirea acestuia.

Luni, 14 martie 2016, în prima zi a Postului Mare, la înmormântarea sa au participat câteva sute de credincioşi din parohie, dar şi din municipiu, slujba fiind săvârşită de către Chiriarhul nostru, Înaltpreasfinţitul Părinte  Arhiepiscop Casian, înconjurat de un sobor numeros de preoţi. Într‑o atmosferă duhovnicească aparte, străbătută de multă pace lăuntrică, Înaltpreasfinţia Sa a  înălţat rugăciuni către Mântuitorul Hristos, pentru iertarea păcatelor şi aşezarea sufletului preotului Său Gheorghe în ceata drepţilor! (G. A.)

Redăm în cele ce urmează cuvântul plin de căldură părintească şi de apreciere, rostit la acest moment funebru de către Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Casian:

… de multe ori am cântat cu voi, intrând în biserică, la rugăciune, cântarea «Aliluia», de multe ori cu voi am plâns păcatele mele şi ale voastre, de multe ori, împreună cu voi l‑am rugat pe Domnul să încreştineze pruncii, de multe ori, în biserică, în lunga‑mi viaţă preoţească, am fost martor la multe legăminte la Cununie, şi, mai ales, de multe ori am stat cu răbdare aici, în faţa icoanei Domnului, ascultând când durerile voastre sufleteşti şi trupeşti, cerându‑i Domnului să vă ierte şi să vă lase vouă greşelile ca şi pe ale mele!

Iată, acum, stau în mijlocul vostru fără glas şi fără suflare, chiar în zi întâi din prima săptămână a Postului Mare în care călătorim către frăţietate şi omenie creştină, către o viaţă mai liniştită decât cea tulburată de păcate, decât cea înveninată de ură şi de duşmănie. Voi veţi cânta diseară: «De unde voi începe a plânge faptele mele cele rele… Ce început voi pune tânguirilor mele de acum?!»”

Înainte de orice alt cuvânt care s‑ar potrivi în această zi, am văzut aici, într‑o însemnare, ce‑ar zice părintele Gheorghe Buruiană acum, dacă ar deschide ochii. Sfinţia sa ar spune aşa: „…în cea dintâi întâlnire cu cuvintele lui Hristos, ele ne înspăimântă sau aduc nedumerire. Însă aceasta nu‑i decât reacţia superficială a eu‑lui, a persoanei noastre. Căci pătrunzând aceste cuvinte ale Evangheliei şi cercetându‑ţi conştiinţa proprie constaţi şi descoperi ce limpede şi clar este adevărul Evangheliei astăzi!

După ce a urmat  şcoala ele­mentară, din clasa a V‑a, a mers la Seminarul  Teologic. A urmat perioa­da de glorie: cele opt clase de la Seminarul „Sf. Andrei” din Galaţi. Nici nu avem curajul astăzi să ne uităm la lista profesorilor lui. E aproape imposibil să ne închipuim condiţiile grele, grozav de grele dintre anii ‘32 – ‘40 ai secolului trecut: criză peste criză, instabilitate peste instabilitate, când Vlădica Dunării de Jos era îmbătrânit de necazuri; doar că această generaţie a pr. Gh. Buruiană a fost o generaţie de tineri extrem de atenţi şi preocupaţi de studiu, extrem de rezistenţi, extrem de puternici. Bineînţeles că matricola de la Seminar arată că a fost un strălucit elev şi absolvent. Nu şi‑a făcut de ruşine nici pe bunicul, nici pe tatăl lui până a închis ochii. Îi cunoaştem, într‑un fel, prin sfinţia sa, pe preoţii înaintaşi din neamul său,  pe preoţii de odinioară despre care au scris atât de frumos şi părintele academician Nicolae M. Popescu în cartea sa „Preoţi de mir adormiţi în Domnul” şi părintele academician Mircea Păcuraru în „Preoţi şi cărturari de altădată”! Pentru noi este foarte trist să nu fim precum cei de altă dată, să constatăm cât de benefice au fost preocupările lor de ridicare a poporului nostru prin credinţă şi cultură, în Biserică şi în viaţa socială. Cu câtă jertfă ‑ într‑o perioadă tot foarte grea, în anii grei, foarte grei, dintre 1940 şi 1944, ai celui de‑Al Doilea Război Mondial ‑ părintele a urmat cursurile Facultăţii de Teologie de la Bucureşti, având însă o pleiadă de profesori şi nişte prieteni de studiu printre care s‑au numărat Patriarhul Teoctist Arăpaşu şi Mitropolitul academician Nicolae Corneanu al Banatului, cel din urmă foarte bun prieten, cu care a locuit împreună la Internatul teologic. Era un fel de protector pentru intelectualul şi delicatul tânăr Nicolae Corneanu! A absolvit în anul 1944, când ştim bine ce s‑a mai întâmplat, unde au luat‑o lucrurile din punct de vedere social în ţara noastră: criză bisericească peste tot, foarte puternică, sărăcie mare în toate unităţile bisericeşti, o sărăcie lucie în zona aceasta şi un oraş prăbuşit şi la propriu, şi la figurat. Neputând să hirotonească, bătrânul Episcop Cosma Petrovici îl va fi trimis, în 1945, să fie hirotonit în Catedrala Patriarhală de Episcopul Antim Nica, care şi el era izgonit din eparhia lui, de la Cetatea Albă, Ismail. Îl mai ajuta când şi când pe bătrânul Episcop Cosma! L‑a hirotonit diacon pe seama Bisericii „Sf. Nicolae” de la Tulcea, care este acum Catedrală Episcopală. Apoi, potrivit rânduielilor de atunci, în 1946 este hirotonit preot la o parohie însemnată, din localitatea Jariştea, judeţul Vrancea, de care a fost foarte legat. În fine, în 1958 este transferat la Parohia „Sf. Împăraţi” din Galaţi, urmând şi acolo unui preot foarte mare, cărturar, părintele Ludovic Cosma. El este cel care a avut strălucire şi competenţă misionară, teologică, şi culturală pentru că nu s‑a mulţumit la Bucureşti numai cu Teologia, ci a urmat trei ani şi cursurile de la Facultatea de Litere şi Filosofie, împreună cu regretatul nostru Patriarh, Preafericitul Părinte Teoctist. Aşa se explică cuvântul lui extrem de îngrijit, răspicat, fără nici un fel de ezitări, nici ezitări teologice, nici ezitări culturale sau literare. A vorbit şi a scris într‑o limbă foarte frumoasă! S‑a exprimat într‑o bogăţie a frazei, dar nu a divagat, ci a folosit limba română pentru a îmbrăca adevărul de credinţă într‑o formă care să pătrundă mai bine la suflet şi la inimă, mai curând să convertească mintea la inimă şi nu inima la raţionalism. A slujit la această biserică până în 1994, împlinind dânsul, între timp, şi o misiune frumoasă de misionar protopopesc, pe care i‑a încredinţat‑o Înaltpreasfinţitul de vie memorie Antim, care‑l cunoştea, cum s‑a văzut, din tinereţe şi căruia i‑a fost un sfetnic bun. Dânsul a fost un preot loial, cinstit şi corect faţă de Chiriarhul său.

Noi l‑am cunoscut din 1990, din prima zi în care am venit aici. A fost un preot foarte atent la schimbările bune ‑ pentru că au fost şi schimbări nu foarte bune!… Dar, dânsul a fost pe linia canonică, ca majoritatea preoţilor din generaţia lui, care n‑au ezitat nicio clipă să continue în lumină slujirea Bisericii. Deşi era spre 70 de ani, el mi s‑a părut extrem de tânăr şi puternic, plin de energii mărturisitoare. Cuvântul său convingea şi n‑a ezitat nicio clipă să se înroleze în activitatea misionară a Bisericii. Cum aţi văzut, cuvintele acestea le‑am luat din periodicul nostru eparhial „Călăuză  Ortodoxă” din al cărui comitet de iniţiativă părintele Gh. Buruiană a făcut parte, fiind chiar inspiratorul numelui revistei noastre.  Sfinţia sa a acceptat, de asemenea, chemarea ce i‑am făcut de a scrie, săptămânal, în ziarul local „Viaţa liberă” o serie de meditaţii duhovniceşti, sub genericul „Tabletă pentru suflet”, ascultare pe care a împlinit‑o între anii 1991‑1994. Într‑un fel, părintele Gh. Buruiană a reaprins făclia preoţilor cărturari şi intelectuali de altă dată şi a ştiut să se apropie şi de slujitorii tineri. Pot spune că mă număr şi eu printre cei care au beneficiat de un sfat bun şi înţelept, precum şi de simpatie din partea sa. Simpatie pe care şi eu, la rându‑mi, i‑am arătat‑o şi o voi arăta aşa cum voi putea mai bine prin slujirea mea!

La o comunitate foarte tânără ca aceasta, în acest cartier (Micro 39B, n. red.), unde nu era tradiţie slujitoare, n‑avea cum să fie pentru că înainte nu fusese biserică aici! – părintele Gheorghe Buruiană, prin taina lui Dumnezeu, a înrădăcinat slujirea într‑o foarte corectă exprimare a învăţăturii de credinţă şi într‑o răspicată apărare a noastră, a tuturor, slujitori sau credincioşi, de tot felul de ispite de o parte şi de alta. Cuvântările, catehezele şi răbdarea în mijlocul preoţilor mai tineri au înscris foarte repede această mai tânără comunitate în limitele normale, aşa cum trebuie să fie Biserica peste tot. Chiar dacă lăcaşul de închinare este mai tânăr, Biserica este de două mii de ani şi aici. Dacă‑L aducem pe Domnul, dacă aducem Sfinţii, dacă aducem Tradiţia, ne înscriem, tineri sau vârstnici, în tinereţea fără bătrâneţe a Evangheliei, a vieţii creştine şi a bucuriei de a ne întâlni, de a ne despovăra de păcate şi de a trăi într‑o familie armonioasă. A contribuit la aceasta şi familia lui frumoasă, în sensul că Dumnezeu l‑a împodobit, prin căsătoria cu Eugenia Şerban, fiică de preot, născută şi ea tot în 1922, în Panciu, în fostul judeţ Putna, cu trei copii: Florian, Rodica şi Eugenia. Din această familie creştină frumoasă a răsărit şi nepotul, astăzi preot, care reprezintă a patra generaţie de preoţi din familia părintelui Gheorghe Buruiană.

Evident, sunt foarte multe alte aspecte ale vieţii şi slujirii sale, care cu siguranţă vor fi amintite de îndată ce se vor strânge amintirile despre sfinţia sa, aşa cum i‑am cerut nepotului să poarte convorbiri mai dese cu bunicul, să înveţe preoţie de la bunicul, să fie cel puţin ca bunicul şi să adune toate înscrisurile, pentru ca să putem să perpetuăm memoria  părintelui Gheorghe Buruiană măcar printr‑o broşurică, pentru că n‑am uitat că, anul trecut, Sfântul Sinod ne‑a îndemnat să cercetăm cu luare aminte pe preoţii noştri cu viaţă şi slujire aleasă. De aceea, vă cer dumneavoastră, preoţilor şi enoriaşilor, să vă grăbiţi să înscrieţi amintiri frumoase despre părintele, să ne daţi mărturii de la spovedanie, să daţi mărturii de la catehizarea pentru căsătorie, să daţi mărturie de la momentele în care falnic, deşi bătrân, nu se înconvoia şi vă îndruma acolo unde trebuie să mergem pentru a fi cu fruntea sus! Să daţi mărturie despre preotul acesta pentru ca aceste înscrisuri, de la enoriaşi, familie şi preoţi adunate şi iarăşi Bisericii date, să ne călăuzească şi pe mai departe. Vedeţi, dorim astfel o amplă biografie despre un om care a ştiut să fie aşa cum l‑a lăsat Dumnezeu, să nu impună alt chip decât cel pe care i l‑a lăsat Dumnezeu, dar să încerce să meargă cu poporul şi cu ceilalţi preoţi mai departe, biruind instinctele şi slujind în unitate, în solidaritate, în frăţietate şi în dragoste!

Şi, iată – acum, când ţineţi Evanghelia în mâinile adormite – vă putem spune, părinte Gheorghe Buruiană, că am venit, în această primă zi de post, pentru a primi sfat bun de la un preot de seamă, de la un duhovnic iscusit şi de la un mare misionar şi preot dotat de Dumnezeu, împodobit prin munca lui cu tot ce‑i trebuie unui preot ortodox român şi unui român, aşa cum ar trebui să fie românii în ţara lor şi în Biserică. Ce frumos că mergem împreună spre Înviere! Ce frumos că duminica viitoare vom cinsti Sfânta Ortodoxie, iar la sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos sufletul lui va fi, după cele 40 de zile de Post, înaintea  Tronului dumnezeiesc. Toate pomenirile sale până atunci sunt în Post, este un fel de taină a lui Dumnezeu şi atunci el va zbura cu sufletul la Dumnezeu, îi va cere lumină pentru credinţa credincioşilor, pentru preoţii de aici şi nu numai!

Să perpetuăm în memoria şi ini­ma noastră viaţa frumoasă a celui ce a rămas şi rămâne un mare ctitor aici, al bisericii şi comunităţii Sf. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, părintele Gheorghe Buruiană, pentru care să ne rugăm şi să‑I mulţumim lui Dumnezeu că ne‑a dăruit astfel de părinţi! Uitaţi‑vă la el, la aproape 100 de ani, e senin, e limpede şi şi‑a chemat vrednicii preoţi de aici părintele Meluţă şi părintele Gheorghe Gelu, care au fost alături de el împreună cu familia când l‑au trecut din viaţa aceasta. Ce exemplu frumos şi pentru preoţii de aici şi pentru credincioşii de aici, care au arătat că iubirea e mai presus decât bătrâneţea şi că slujirea preotului este până când închide ochii, iar când nu mai poate veni la biserică, mergem noi la el, pentru că el se roagă cu putere de foc, aşa cum a făcut părintele, mergând la Domnul într‑o zi de sâmbătă şi apoi, duminică, a avut bucuria să fie prezent, în mijlocul enoriaşilor, în biserică, la Sfânta Liturghie, unde l‑aţi privegheat şi unde i‑aţi arătat recunoştinţa dumneavoastră.

Vă mulţumesc pentru felul cum l‑aţi primit aici pe părintele, după un sfert de veac aproape de slujire în mijlocul dumneavoastră, aşa cum şi dânsul v‑a considerat ca pe proprii fii sufleteşti, ca şi cei trupeşti din familia sa. (…) De acum se roagă pentru noi lângă părintele Tudorel, lângă părintele Vârgolici,  lângă părintele Grosu, lângă părintele Boris şi alţii, care nu trebuie uitaţi niciodată!

Dumnezeu să‑l ierte! Dumnezeu să binecuvinteze familia lui, dar şi familia sa duhovnicească! Dumnezeu să binecuvinteze preoţii care îi vor urma pilda vieţii şi a slujirii! Îi mulţumim părintelui Gheorghe Buruiană că ne‑a ajutat să deschidem calea Postului Sfintelor Paşti într‑un mod atât de luminos! Aşa cum razele soarelui au intrat, iată, prin ferestrele sfântului lăcaş, ca să‑i lumineze calea, acum să zicem şi noi: «Fericită este calea întru care mergi, o, suflete, că ţi s‑a gătit ţie loc de odihnă!». Amin.“