Crezul ortodox este cea mai concisă şi mai exactă expresie a doctrinei de bază a credinţei noastre ortodoxe. Îl rostim la fiecare oficiere a Sfintei Liturghii, îl citim împreună cu rugăciunile noastre personale. Totuşi, câţi dintre noi s-au oprit o clipă pentru a se întreba ce vrea el să ne spună sau de unde vine şi cine l-a alcătuit. Orice creştin botezat în numele Sfintei Treimi este dator să rostească Crezul pentru a-şi dovedi credinţa într-un singur Dumnezeu. De fiecare dată când rostim Crezul din inimă, noi, de fapt, confirmăm realitatea acestei iubirii a lui Dumnezeu pentru oameni.
„Cred într-Unul Dumnezeu”: cine seamănă seminţe bune pe un câmp ce nu a fost curăţat? Un om raţional nu va face aşa ceva. Un om raţional va acţiona în acord cu cuvântul lui Dumnezeu. El va curăţa mai întâi câmpul de neghină şi apoi va semăna seminţe bune.
Câmpul este sufletul uman, neghina este credinţa greşită sau chiar păcatul, iar sămânţa cea bună este credinţa într-un singur Dumnezeu.
„Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”: cugetul ne este străfulgerat de un gând neliniştit şi de întrebarea: „Tată al Cui?” şi în ce moment a devenit El Tată?”. El este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos şi a fost dintotdeauna Tată. Înainte de crearea lumii a fost El Tată. Tatăl a născut pe Fiul Său cel Unul-Născut înaintea timpului şi a fiinţelor supuse acestuia, înainte de îngeri şi de toate puterile cereşti, înainte de soare şi de lună, înaintea zorilor şi a luminii lunii. Vorbind despre Cel Veşnic, îndrăznim noi să pronunţăm cuvântul „când?”. De când Dumnezeu a fost Dumnezeu, de atunci Dumnezeu a fost Tatăl! Dar în El nu există nici un „când?”, deoarece la El nu există timp.
Cel Preaînalt S-a relevat mai întâi ca Tată, apoi ca Atotputernic şi Făcător. În vecie, în afară de Fiul Său Unul-Născut, nimeni nu a putut să-L numească pe Dumnezeu Tată. Mai apoi, cei mai buni fii ai neamului omenesc, creaturi ale unui Creator Atotputernic, s-au făcut fiii ai unui Tată ceresc. Acest drept i-a fost acordat omului prin Domnul nostru Iisus Hristos.
Aceasta este credinţa celor scăldaţi în lacrimi, a celor ce plâng pentru dreptate, adevăr şi viaţă. Nu este credinţa slugilor nedreptăţii, înşelăciunii şi morţii, a prietenilor râsului ce sfârşesc prin disperare. Aceasta este credinţa strămoşilor noştri, care nu au regretat niciodată calea anevoioasă şi lacrimile vărsate când au ajuns lângă Domnul şi au fost mângâiaţi. Ei au căutat Izvorul dreptăţii, al adevărului şi al vieţii. Şi au găsit acest Izvor! Astfel, lacrimile lor de durere au fost transformate în lacrimi de bucurie, pentru că ei au găsit cea mai preţioasă comoară, adică pe Tatăl, Atotputernicul şi Făcătorul. Ce mai aveau ei de căutat când prin El li s-a dat totul? Le-au rămas doar lacrimile de pocăinţă cu care ei şi-au spălat orice nedreptate şi înşelăciune şi s-au înlocuit de moartea cea veşnică. La Judecata lui Dumnezeu lor nu le va fi greu, pentru că ei vor fi numiţi „binecuvântaţii Tatălui Meu”.
Paraschiva Hagiu,
Grup Şcolar „Gh. Asachi” – Galaţi