† CASIAN,
cu harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Dunării de Jos,
preacucernicului cler, cinului monahal
şi tuturor dreptmăritorilor creştini din Eparhia noastră,
Har, pace, sănătate, iar de la Noi arhierească binecuvântare!
Preacucernici şi Preacuvioşi părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Părintele nostru ceresc arată iubirea Sa faţă de oameni şi faţă de creaţie „în multe feluri şi‑n multe chipuri, (…) prin proroci“ (Evrei 1,1) şi prin diferite persoane alese. În lumea cea veche, însă, nu se găseşte o mărturie clară despre o persoană care să unească deodată în sine pe om cu Dumnezeu aici, pe pământ, între noi şi cu noi1, „pentru noi, oamenii, şi pentru mântuirea noastră“2.
„Cele ce ochiul n‑a văzut şi urechea n‑a auzit şi la inima omului nu s‑au suit“ (I Corinteni 2, 9) a pregătit Dumnezeu pentru noi, din prea marea Sa milă faţă de toţi, cei căzuţi în neascultare şi „robi ai păcatului“ (Romani 6, 20) din care s‑a „născut moartea“ (Romani 6, 23). Nu ne‑a certat cu „năluciri înfricoşătoare“3, ci „ne‑a cercetat de Sus“4. A venit la noi „Răsăritul răsăriturilor“ şi celor ce eram „în latura şi în umbra morţii, lumină ne‑a răsărit“! (Matei 4, 16). Toate acestea s‑au făcut din iubirea Sa faţă de noi: „Aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul‑Născut L‑a dat (lumii – s.n.), ca tot cel ce crede în Dânsul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16). Aşadar, vine trimisul lui Dumnezeu pentru noi, cei decăzuţi din demnitatea de fii, din dorinţa de a ne face iarăşi pe toţi fii ai Săi. Părintele nostru ceresc „doreşte să aibă, pe pământ, mai mulţi fii“5 ascultători şi, de aceea, ni‑L trimite la „plinirea vremii“ (Galateni 4, 4) pe Fiul Său Cel Unul-Născut, pe „Fiul Celui Preaînalt“ (Luca 1, 32), pe „Fiul lui Dumnezeu“ (Luca 1, 35). Hristos Domnul, „Care S‑a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria“6. A devenit şi Fiul omului, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“7, dar şi om adevărat, pentru a ne ridica la starea dintru început.
Dar de ce a fost nevoie să‑L trimită pe pământ pe Fiul Său Cel Unul‑Născut, pe Domnul nostru Iisus Hristos şi să Se nască Prunc din Sfânta Fecioară Maria? Nu erau destule mărturiile profeţilor, ale patriarhilor şi minunile arătate oamenilor în vechime?
Acestea toate rămân valabile şi folositoare, însă nu‑l pot ajuta pe om să revină la starea de fiu ascultător de Părintele Ceresc, aşa cum a fost chemat la creaţie. Prorocii au vestit, au amintit şi au pregătit omenirea pentru refacerea acestei legături filiale şi fireşti cu Dumnezeu. Ei nu au putut arăta însă un model viu, demn de urmat, necesar pentru a realiza această stare de armonie şi de filiaţie şi frăţietate, autentice şi adevărate.
De aceea era nevoie de Cineva de Sus, Care să fie permanent şi Acolo, cu Tatăl, dar şi aici, cu noi, pe pământ. Această lucrare a împlinit‑o Dumnezeu prin alegerea celei mai ascultătoare persoane de pe pământ, asupra căreia L-a trimis, din Cer, pe Sfântul Duh să o sfinţească. „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri“ (Luca 1, 35). Astfel este pregătită persoana curată şi ascultătoare de voia cerească, dar şi iubitoare de semenii săi căzuţi în neascultare şi în răutate. Sfânta Fecioară Maria, prin consacrarea de la Duhul Sfânt, acceptă naşterea suprafirească de la Dumnezeu şi devine astfel prima „biserică“ însufleţită. Fiul lui Dumnezeu, prin naşterea smerită din Fecioara sfinţită, devine şi Fiul omului, ca pe omul înstrăinat să‑l aducă Tatălui, în starea de fiu adevărat.
Preaiubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Fără a înţelege scopul Naşterii Mântuitorului, care este tocmai restaurarea sau restabilirea noastră ca fii ai lui Dumnezeu, nu ne mai recunoaştem pe pământ ca fraţi întreolaltă. De aceea, Întruparea Domnului este şansa noastră cea mai mare, spre împlinirea acestei dorinţe arzătoare. Cum ne arată Sfinţii Părinţi, Fiul lui Dumnezeu primeşte trup omenesc nestricăcios pe care îl îndumnezeieşte, ca noi, oamenii pământeni, să primim harul îndumnezeitor al Duhului Sfânt: „Astfel, când Fecioara Îl năştea, El nu suferea (căci nu avea păcat – s.n.), nici nu Se întina de trup, ci mai degrabă sfinţea şi trupul. Şi fiind în toate, nu Se împărtăşeşte de toate (adică, de păcat – s.n.), ci mai degrabă tuturor le dă viaţă şi le hrăneşte“8.
Astfel, Fiul lui Dumnezeu este şi pe pământ, precum în Cer, marele nostru binefăcător. El este Emanuel, adică „Dumnezeu cu noi“, pentru ca şi noi să fim împreună cu El, fii ascultători şi destoinici a‑I răspunde la iubire cu iubire.
Părintele profesor Dumitru Stăniloae desluşeşte, pentru noi toţi, această lucrare minunată a „restaurării omului“ ca pe o autentică recreere a omului din păcat şi moarte, la viaţa virtuoasă şi veşnică9.
Pentru această lucrare sfântă care ne este adresată nouă, oamenilor, S‑a întrupat Fiul lui Dumnezeu. El devine, astfel, cel mai mare Dar din câte pot exista pe pământ. În această realitate, a refacerii demnităţii omului, se adevereşte singurul eveniment „nou sub Soare“ (Ecclesiastul 1, 9), Naşterea Domnului, în Betleemul Iudeii, pentru renaşterea noastră duhovnicească: „Astăzi, cum observă părintele Dumitru Stăniloae, Fiul vrea un număr cât mai mare de fii ai Tatălui, de fraţi ai Săi. El împlineşte voia Tatălui de la creaţie. Dar, întrucât oamenii creaţi nu se ţin şi nu se ridică la înălţimea de subiecte (de persoane – s.n.) ale dragostei divine, ci cad într‑o existenţă chinuită, Fiul intervine din nou să împlinească voia Tatălui, restaurându‑i (pe oameni – s.n.) în raportul de fii. Fiul se cade să împlinească opera aceasta prin creaţie şi prin mântuire, căci El este în rolul de împlinitor al voii Tatălui şi El trebuie să Se apropie în chip special de cei care se cuvine să‑i semene“10.
În Pruncul aşezat în braţele Maicii Domnului, în sărăcăcioasa peşteră a Betleemului se descoperă Cel ce din veci stă cu Tatăl şi cu Duhul pe Tronul ceresc al slavei. De aceea, când Se naşte, îngerii Îl slăvesc şi pe pământ, precum în Cer: „Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire“ (Luca 2, 14).
Starea de Prunc dumnezeiesc pe pământ reprezintă real, în chip personal, modelul şi icoana de urmat pentru fiecare dintre noi, oamenii, până la sfârşitul veacurilor.
Sfintele Evanghelii nu ne relatează copilăria Mântuitorului, întrucât El a venit să ne arate doar nevinovăţia şi curăţia prin care se restabileşte firea cea căzută în păcat. „Tăcerea Sfintelor Evanghelii se întrerupe însă pe neaşteptate, făcând loc istorisirii pe larg a arătării lui Iisus (prunc – s.n.) ca Fiu al lui Dumnezeu în faţa învăţătorilor Legii Vechi, în Templul de la Ierusalim. Stând în mijlocul lor (la 12 ani – s.n.), El îi asculta şi îi întreba, zice Sfântul Evanghelist Luca «Şi toţi cei care‑L ascultau pe El se minunau de înţelepciunea şi de răspunsurile Lui» (Luca 2, 46‑47)“11.
Aşa vom înţelege şi mai bine, de la copii la cei adolescenţi, sensul adânc al chemării noastre de către Hristos Domnul şi cum să ne însuşim roadele reale ale Naşterii Sale.
El ni se arată într‑un copil, fiind în acelaşi timp şi Dumnezeu adevărat, pentru ca noi să redevenim oameni autentici, fii ai lui Dumnezeu: „De nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu“ (Luca 18, 16).
Cât de profunde sunt, în acest înţeles tainic şi dumnezeiesc, colindele noastre, pe care uneori le tratăm cu neatenţie şi cu indiferenţă! Ele preiau mesajul dumnezeiesc şi adevărurile de credinţă în legătură cu Naşterea Domnului şi le transmit în formule simple, de înţeles pentru copii şi de meditat şi de gândit pentru noi, cei maturi.
Ceea ce înţeleg pruncii din frumuseţea greu de exprimat prin cuvinte privind prezenţa Fiului lui Dumnezeu – copil la Betleem, noi astăzi nu mai acceptăm cu bucurie, la maturitate, fiind uneori prea îndepărtaţi de comoara sufletească a nevinovăţiei pruncilor.
De aceea, Dumnezeu ne cercetează iară şi iară, „Mititel şi înfăşeţel,/ În scutec de bumbăcel.“
El ni Se arată Prunc dumnezeiesc, amintindu‑ne de cele mai frumoase etape ale vieţii tihnite de odinioară, când eram şi noi copii, iubiţi şi doriţi de părinţii şi bunicii noştri cu viaţă sfântă.
El ne învaţă şi ne îndeamnă, prin această stare de puritate a copilăriei, să ne curăţim viaţa şi să devenim, după modelul Său, noi înşine, daruri personale către alte persoane.
Naşterea Domnului este Darul înomenirii lui Dumnezeu pentru îndumnezeirea noastră. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede în această relaţie de dăruire a noastră unii altora actul iubirii împlinit în umanitate. Acesta se realizează pe viu din iubirea dumnezeiască faţă de om, la Naşterea Mântuitorului: „Iubirea dumnezeiască şi fericită leagă pe om de Dumnezeu şi îl arată pe iubitorul de Dumnezeu dumnezeu“12 (după har – s.n.).
Aşadar, fraţi şi surori în Domnul, acesta este Darul de Crăciun pentru fiecare om! Este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, în noi şi în casa sufletului nostru! La ce ne‑ar fi de folos altfel o nouă ocazie de bucurii la sărbătorile omeneşti, care ţin atâta timp cât ţin darurile materiale? „Dar ţie – frate şi soră – ce‑ţi poate folosi faptul că Hristos a venit în trup, dacă n‑a venit şi în sufletul tău? Să‑L rugăm ca în fiecare zi să se împlinească şi în noi venirea Lui, ca să putem spune «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine» (Galateni 2, 20)“13.
Dreptmăritori şi iubiţi fraţi creştini,
Am arătat câteva înţelesuri, din cele multe, despre scopul Naşterii Domnului, în primul rând, pentru binele şi bucuria omului din ce în ce mai trist, mai sărac şi mai singur. Oriunde ne‑am afla, dorim să avem mai multe bucurii şi, dacă se poate, să primim de la oameni cât mai multe daruri tocmai la Naşterea Domnului. Sărăcia materială însoţită de grijile lumeşti ne întristează, ne îndepărtează pe unii de alţii şi contribuie la distanţarea noastră, uitând că suntem, în primul rând, fraţi creştini.
De aceea, cel mai adesea nu avem timp să‑L căutăm pe Cel ce ne caută din Cer, aici, pe pământ, pe Dumnezeu cel „mititel şi‑nfăşeţel“, pe „Dumnezeu cu noi în casă“, pe Dumnezeu cu noi la Sfânta Masă, pe Dumnezeu, apoi, cu noi, la masă, acasă! El este atât de aproape în toţi cei „osteniţi şi împovăraţi“, în cei trişti, bolnavi, străini ori flămânzi de dreptate şi de pâine. De câte ori ne apropiem de aceşti semeni ai noştri, Îl găsim pe Hristos în ei, venit „să Se nască şi să crească“ şi să ne ajute să‑L iubim prin fapta bună! Aşa redevenim fraţi! Aşa redevenim oameni pentru oameni şi nu oameni contra oamenilor! Aşa putem deveni asemenea Fiului lui Dumnezeu, filantropi, căci Dumnezeu este începătorul adevăratei iubiri de oameni, spre a‑i înfrăţi real „la bine şi la greu“! Un colind bătrânesc rezumă într‑un mod convingător această realitate:
„…Nu uita, când eşti voios,
Române (creştine) să fii bun!“
Omul bun este şi un filantrop, care devine darul lui Dumnezeu pentru semenii săi, după modelul Fiului dumnezeiesc Întrupat din Fecioara Maria „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire“. De aceea, toate faptele bune de Crăciun şi la Sfintele Sărbători ar trebui să fie permanentizate zi de zi, în toate situaţiile.
Anul acesta, la Dunărea de Jos am fost încercaţi cu necazuri personale şi comunitare, după cum se ştie, la revărsările apelor, în multe localităţi din Câmpia Covurluiului. Dar am gustat, deodată cu durerea şi suferinţele, din plin, din darurile filantropiei venite din toată Patriarhia Română şi din străinătate, la îndemnul Preafericitului Patriarh Daniel, urmat de părinţii noştri ierarhi din Sfântul Sinod, de preoţime şi de mulţimea credincioşilor jertfelnici şi iubitori de semeni. Aşadar, se cuvine astăzi, în chip deosebit, a le mulţumi cu recunoştinţă tuturor binefăcătorilor noştri, la toţi cei de aproape şi la cei de departe!
În acelaşi timp, să nu uităm că suntem chemaţi şi aşteptaţi să devenim filantropi toţi, adică în orice împrejurare să ne ajutăm aproapele, care este semenul de lângă noi! Să nu fugim departe de el şi să nu îl părăsim la necaz, căci de Hristos ne separăm în astfel de situaţii.
Unind mai profund şi mai concret rugăciunea şi nevoinţa personală cu fapta bună, vom face loc Domnului şi în „Betleemul“ sufletelor, al trupurilor şi al caselor noastre. Aşa ne îmbogăţim spiritual şi filantropic! Aşa devenim oameni restauraţi în dragostea jertfelnică şi milostivă. Astfel scade în intensitate şi criza economică din lumea contemporană. Să nu sărăcim, însă, şi sufleteşte, în situaţii de sărăcie materială!
De aceea, uniţi în cugete şi împăcaţi sufleteşte, sfinţiţii slujitori şi iubiţii noştri fraţi creştini din toate comunităţile, ca „oaze“ ale iubirii de Dumnezeu şi de oameni, să lăsăm lumina Naşterii Domnului să devină şi „făclie“ văzută a faptelor bune, singurele care ne fac şi pe noi mai buni.
Să nu uităm a ne reîntâlni în rugăciuni la cumpăna dintre ani, spre a‑L ruga pe Domnul pentru mai binele nostru sufletesc şi comunitar‑social, căci tot în anul 2014 vom primi mari daruri cereşti, întrucât este închinat de Sfântul Sinod Sfintelor Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei, precum şi împlinirii a trei secole de la muceniceasca iubire de Dumnezeu şi de neam a Sfinţilor Martiri Brâncoveni.
„Şi‑acum te las,
Fii sănătos
Şi vesel de Crăciun.
Dar nu uita, când eşti voios
Române – creştine – să fii bun!“.
Aşa să ne ajute Mântuitorul la toţi!
La mulţi ani!
Al vostru de tot binele doritor
şi către Hristos Domnul rugător,
† CASIAN,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
1. † Justin Moisescu, Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la cer s‑a suit, în vol. „Patriarhul Justin. Opera integrală. Omilii arhiereşti“, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004, p. 395.
2. Crezul ortodox, art. 7
3. Rugăciune la slujba Aghesmei mici, în Molitfelnic, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2013, p. 195.
4. Din slujba Naşterii Domnului, Luminânda „Cercetatu‑ne‑a pe noi…“, în Mineiul pe decembrie, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2005, p. 446.
5. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. a II‑a, Editura Basilica, Bucureşti, 2013, p. 101.
6. Crezul ortodox, art. 8.
7. Ibidem, art. 5.
8. Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă, prin trup, cap. IV-XVII, în col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti“, vol. XV, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 110‑111.
9. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 101.
10. Ibidem, p. 102.
11. † Justin Moisescu, op. cit., p. 396.
12. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., nota 38, p. 102.
13. Origen, Din Omiliile Evangheliei de la Luca, Omilia a XXII‑a, în col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti“, vol. VII, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982, p. 112.