Pelerin, pe „Drumul lacrimilor Doamnei“

Duminică, 16 august 2026, încă de la primele ore ale dimineții, pașii pelerinilor români s‑au îndreptat spre kilometrul zero al României, la biserica „Sfântul Gheorghe‑Nou“ din București, acolo unde odihnesc, într‑un veșnicie,  Voievodul Constantin, Domn al Țării Românești, soția sa ‑ Doamna Maria Brâncoveanu ‑ alături de fiii‑mucenici: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și de sfetnicul Ianache Văcărescu. Era 15 august 1714, când ‑ la Țarigrad – printr‑un ordin, sultanul Ahmed al III‑lea (1703‑1730) cerea mazilirea întregii familii de parte bărbătească a Brâncovenilor. Voievodul domnise în pace din anul 1688 și până în ziua de 15 august 1714, cale de mai bine de un sfert de veac, preocupându‑se pentru stabilitatea Țării Românești, pentru luminarea norodului prin tipărirea unor cărți de căpătâi, prin zidirea de Altare Sfinte și restaurarea celor existente.

La praznicul din acest an, când Biserica noastră Dreptmăritoare i‑a pomenit pe Sfinții Martiri Brâncoveni, am fost martorii proclamării locale a Sfintei Maria Brâncoveanu (1601‑1729), doamna Țării Românești, cea care i‑a stat alături blândului Voievod Constantin Brâncoveanu.

La Curtea Domnească de la „Sfântul Gheorghe‑Nou“

În 16 august 2026, la biserica  „Sfântul Gheorghe‑Nou“ din București,  au slujit în sobor: Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel însoțit de Episcopii vicari patriarhali Varlaam Ploieșteanul și Paisie Sinaitul, Episcopul vicar Timotei Praho­veanul al Arhiepiscopiei Bucureștilor și Episcopul vicar Ilarion Fă­gărășanul al Ar­hiepiscopiei Sibiului. Soborul arhieresc a fost înconjurat de preoți și diaconi.  Mulți pelerini din Capitală și din țară au făcut un popas de suflet, pe „Drumul lacrimilor Doamnei“, ca să fie martori la evenimentul istoric, din recunoștință și mulțumire față de Dumnezeu și față de înaintașii noștri Brâncoveni.  A fost o Sfântă Liturghie cerească, unde soborul de arhierei, preoți și diaconi s‑a întrecut în glas cu corul  din cafasul bisericii. Sfântul Altar a fost zidit de Voievodul Constantin Brâncoveanu între anii 1698 și 1707 și este ultima ctitorie a brâncovenilor, astăzi, Necropolă Domnească, deși, încă din timpul vieții, Voievodul Brâncoveanu Constantin zidise drept Necropolă Domnească Mănăstirea Hurezi din frumoasa Țară a Oltului.

Părintele academician Mircea Păcurariu menționează că în București, mai existau două biserici zidite de Brâncoveanu, anume, Sfântul Ioan Grecul și Sfântul Sava¹, ambele fiind demolate în secolul al XIX‑lea. Ultima ctitorie brâncovenească este zidită pe un loc mai vechi, astfel că, la sfârșitul secolului al XVI‑lea (și până astăzi), creștinii se închinau la „mâna dreaptă a Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, ferecată în argint, împodobită cu diamanturi, dăruită de Io Mihai Voievod (Viteazul) și de Doamna Stanca, în anul 7407 (1599), ispravnic fiind Mitropolitul Eftimie“², reținem din Monografia bisericii „Sfântul Gheorghe‑Nou“.

Proclamarea locală este parte a canonizării celor 16 Sfinte Femei Românce ‑ în „Anul omagial al pastorației Familiei creștine“ și „Anul comemorării Sfintelor Femei din calendar“, a căror proclamare generală a fost în data de 6 februarie a.c., când chipuri de mame sfinte, soții, doamne și domnițe jertfelnice, martire și cuvioase au fost așezate în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, ca modele de viață jertfelnică. Între noile chipuri de icoană sfântă este și cel al Doamnei Maria (Marica) Brâncoveanu, născută la 1661, devenită soția Voievodului Țării Românești, în 1674, fiind mamă a 11 copii, bunică și înțeleaptă chivenisitoare a vistieriei domnești.

Sărbătoarea de la Curtea Domnească a Voievodului martir a început cu câteva zile mai devreme, în plin post al Adormirii Maicii Domnului, când Preafericitul Părinte Daniel a sfințit racla în care au fost așezate sfintele moaște ale Doamnei Maria Brâncoveanu. Cu acest prilej istoric, a fost restaurată și racla din argint aurit, în care odihnesc rămășițele pământești ale Sfinților Martiri Brâncoveni, canonizați în 20 iunie 1992 și așezate la închinare, din grija Preafericitului Părinte Daniel, în anul 2008. La începutul păstoririi ca Patriarh al tuturor românilor, Preafericitul Părinte Daniel a binecuvântat cercetările la mormântul Voievodului și, tot atunci, a binecuvântat începerea  picturii, în pregătirea „Anului comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni – 2014“, când se împlineau 300 de ani de la martirizarea Voievodului, a celor patru fii și a sfetnicului Ianache. Au lucrat, cu timp și fără timp, creștinii alături de slujitorii Sfântului locaș,  părinţii Emil Nedelea Cărămizaru şi Vladimir Lapte, pentru ca lucrările de pictură, realizate în tehnica fresco de soții Dana și Ioan Moldoveanu, să fie finalizate în anul comemorativ al Brâncovenilor.

Duminică, 16 august 2026, trecerea de la programul liturgic la cel de proclamare a canonizării Sfintei Maria Brâncoveanu s‑a făcut prin aducerea în actualitate a martiriului Brâncovenilor, prin interpretarea Baladei lui Constantin Brâncoveanu, în care artistul anonim descrie sfârșitul dramatic, mucenicesc al Voievodului, al celor patru fii și al sfetnicului Ianache. Cuvântul cu putere multă al Sfintei Evanghelii, rugăciunea, imnul bizantin și balada Brâncoveanului au așezat pace și lumină în inimile noastre.

Se cuvine să amintim că, în ziua de 25 martie 1714, familia Voievodului a fost luată cu asalt de la Curtea Domnească din ordinul sultanului Ahmed al III‑lea (1703‑1730) și dusă, cu întreaga avere, pe drumul fără întoarcere, la Țarigrad. Au fost aruncați în închisoarea Celor șapte turnuri și chinuiți pentru a afla locul unde sunt bogățiile Brâncovenilor.

Minute bune, na­rațiunea interpretată  de o voce cereas­că ne‑a purta prin vechiul Ța­rigrad, la începutul veacului al XVIII‑lea, pe malul Bosforului, la Yali Kiosc, unde privirile îngrozite, dar impasibile, ale reprezentanților cancelariilor eu­­ro­pene, asistau ‑ ca la circ! ‑ la un masacru ce nu se mai văzuse, ordonat de sultanul Ahmed al III‑lea. În larma terifiantă, se va fi auzit suspinul, oftatul greu al Voievodului creștin Brâncoveanu Constantin, atunci când capetele prinților valahi, creștini, de neam, erau secerate de iataganul călăului…  „Brâncovene, Constantin / Boier vechi și Domn creștin/ Patru fii tu ai avut/ Din ei, trei tu ți‑ai pierdut/ Numai unul ți‑a rămas/ Cu zile de vrei să‑l las/ Lasă legea creștinească/ Și te dă‑n legea turcească“, reținem din relatarea marelui artist anonim, atunci când urma să fie jertfit Matei, cel mai mic dintre urmașii Voievodului, despre care, se spune, că ar fi avut un moment de slăbiciune. Născut în 1697 sau 16983,  Matei Brâncoveanu avea în 15 august 1714, cel mult șaisprezece ani.

Demn și cu gândul la Biserica și Neamul său, Voievodul Constantin Brâncoveanu a rămas neclintit în Crezul său, îndemnându‑și fiul cel mic: „Mare‑I Domnul‑Dumnezeu/Creștin bun m‑am născut eu/Creștin bun a muri vreu./Taci, drăguță, nu mai plânge/Că‑n piept inima‑mi se frânge/Taci și mori în legea ta/Că tu ceru‑i căpăta…“.

Așa au sfârșit toți feciorii din familia Brâncovenilor ca bravi mucenici, mărturisitori și apărători ai neamului creștinesc. Așa au căpătat Cerul lui Dumnezeu, așa au rămas nemuritori în memoria noastră Sfinții Martiri: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, urmați de sfetnicul Ianache Văcărescu,  ultima jertfă fiind însuși Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu, canonizați în 20 iunie 1992, după aproape trei veacuri de la cumplitul eveniment. Așa s‑a încheiat luminoasa epocă a lui Constantin Brâncoveanu, Voievodul care s‑a identificat cu o perioadă de înflorire a culturii, a tiparului și a arhitecturii;  stilul arhitectural brâncovenesc a înfruntat veacurile, impunându‑se până astăzi, pe întreg teritoriul românesc și devenind o inepuizabilă sursă de ispirație. Însă, din iconomia lui Dumnezeu, opera de căpătâi a Brâncoveanului este mucenicia sa, înalta sa pedagogie cerească, atunci când a fost pus să aleagă între vremelnicie și veșnicie.

După mai bine de treizeci de ani de la canonizare, Sfântul nostru Sinod o așază în soborul Mucenicilor Brâncoveni și pe Doamna Maria, soția credincioasă a Voievodului Constantin Brâncoveanu, mama celor patru prinţi uciși din ura și invidia sultanului.

Tomos sinodal 

În cadrul programului de la biserica „Sfântul Gheorghe‑Nou“ din București, Înaltpreasfințitul Părinte Casian al Dunării de Jos, a dat citire Tomosului Sinodal, care face o radiografie a vieții Sfintei Maria Brâncoveanu, cea care a îndurat calvarul, cu multă credință și nădejde la Dumnezeu și la Maica Sa și s‑a îngrijit de împlinirea celor necesare, pentru ca rămășițele pământești ale familiei sale să fie repatriate…

„Printre acești aleși ai lui Dumnezeu se numără și Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu. Această mare nevoitoare și iubitoare de Dumnezeu s‑a născut în a doua jumătate a veacului al XVII‑lea (1661), în familia postelnicului Neagu din Negoești, fiind nepoata domnitorului Antonie Vodă din Popești. În anul 1674, s‑a căsătorit cu Constantin Brâncoveanu, care avea să ajungă, în anul 1688, domnitor al Țării Românești. Împreună cu el a fost părtașă nu doar în viața de familie, ci și la înfăptuirea unor lucrări de folos poporului. Dumnezeu le‑a binecuvântat casa cu unsprezece copii (patru fii și șapte fiice), pe care i‑au crescut în dreapta credință și învățătură aleasă, rânduind pentru ei dascăli bine pregătiți din Răsărit și din Apus…“.

Tomosul sinodal reține faptul că „în Săptămâna Pătimirilor Domnului din anul 1714, din porunca sultanului Ahmed al III‑lea, Voievodul a fost prins și dus la Înalta Poartă, împreună cu soția, cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și cu sfetnicul Ianache Văcărescu. Acolo, pentru că nu au vrut să lepede credința creștin‑ortodoxă, au fost chinuiți și apoi au primit moarte mucenicească“.

În acest context, „Sfânta Maria Brâncoveanu a îndurat închisoarea, disprețul, foamea și lipsurile, dar nu a căzut în deznădejde, ci s‑a întărit prin rugăciune și nădejde în Dumnezeu. Răscumpărată cu aur mult de rudeniile ei credincioase, a fost eliberată, dar, la scurt timp, în urma intrigilor unor boieri Cantacuzini, a fost exilată în Anatolia. Abia în anul 1716, Doamna Maria s‑a putut întoarce în Muntenia, fiind ajutată de domnitorul Ioan Mavrocordat“, reținem din documentul sinodal.

În 1716, prin decembrie, Doamna Maria revine în țară și se îngrijește de locul unde să aducă acasă rămășițele pământești ale celor dragi.

În acea vreme, Oltenia era sub habsburgi, astfel încât, înțeleapta Domnă Maria a considerat că nu e bine să depună rămășițele pământești ale familie sale la Mănăstirea Hurezi, Vâlcea,  ctitorită (1693) ca o Necropolă Domnească, astăzi, în patrimoniul UNESCO, o expresie arhitecturală a stilului brâncovenesc. A găsit de cuviință că locul potrivit este biserica „Sfântul Gheorghe‑Nou“ din București.

În contextul dat, în 12 iulie 1720, rămășițele pământești ale Voievodului Constantin Brâncoveanu au fost depuse, în mare taină, în biserica „Sfântul Gheorghe ‑ Nou“ din București, ultima ctitorie brâncovenească. Singurul însemn că Voievodul este înmormântat aici este: „Această candelă, ce s‑au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea și Măriia Sa nădăj­duiaște în Domnul, iarăși aici să i să odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228  (anul 1720)“.

Peste ani, au fost aduse  Sfintele Moaște și ale fiilor Brâncovenilor.  Cercetătorii și istoricii au ajuns la concluzia că în mormântul brâncovenesc sunt și rămășițele  unui adolescent, Matei, fiul cel mic al Voievodului. Sunt certitudini că alături de  Voievodul Brâncoveanu odihnește, în cripta voievodală de la biserica „Sfântul Gheorghe‑Nou“ din Capitală, veșnic tânăr, prințul Ștefan Brâncoveanu. „Această candelă s‑au dat la Sf(e)ti Gheorghie la (mănă)stire unde odihnește robul lui Dumnezău, Ștefan beizadea Basaraba Brâncovean, lea(t) 7245 (1736‑ 1737)“.

Model de credință, răbdare și dărnicie

În cadrul proclamării locale a canonizării Sfintei Maria Brâncoveanu, portretul smeritei Doamne a fost completat de cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, citit de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanu, din care reținem că Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu este „un model de credință, răbdare și dărnicie“,  mamă și soție iubitoare, o Doamnă care, în ciuda vitregiilor, a împletit de minune „simțul practic cu evlavia duhovnicească“.

Între multele calități, cea de mamă a fost primordială. În prima parte a domniei Voievodului Brâncoveanu, „Doamna Maria s‑a îngrijit de educația copiilor, învățându‑i iubirea de Dumnezeu și față de semeni. Împreună cu soțul ei, a adus la Curtea Domnească dascăli de mare valoare, cărturari care predau la vestita Academie duhovnicească de pe lângă Mănăstirea Sfântul Sava, astfel încât, fiii și fiicele ei să deprindă cunoașterea limbilor clasice și o cultură laică și teologică profundă“.

Doamna Maria Brâncoveanu și‑a petrecut anii din urmă ai vieții sale pământești în rugăciune, purtându‑și pașii la Mănăstirea Surpatele, ctitorie brâncovenească. Cu o mare dragoste pentru Maica Domnului, Sfânta  Maria Brâncoveanu alerga pe poteca din pădurea dintre Mănăstirea Surpatele și Mănăstirea Dintr‑un lemn, unde exista, şi unde este şi astăzi, icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. Acolo își încredința neputințele, durerile și izbânzile întru fericită întristare. S-a mutat la Domnul în ziua de 19 decembrie 1729.

Astăzi, creștini cu dragoste de Dumnezeu și Maica Sa, de istoria și Biserica noastră străbună, zidită pe jertfa Martirilor și Mărturisitorilor acestui neam, știu că singura cărare, în lumea trecătoare, pământească, este cea care duce la Hristos. După trei veacuri, drumul Doamnei Maria Brâncoveanu trece și pe la kilometrul zero al României, înveșnicește timpul la biserica „Sfântul Gheorghe‑Nou“ din București, acolo unde familia Martirilor Brâncoveni ține, în taină, candela aprinsă a Ortodoxiei Românești, de mai bine de trei veacuri.

Continuitatea o asigură și slujitorii care se nevoiesc în așezămintele brâncovenești și cele ajutate (Horezu, Potlogi, Mogoșoaia, Surpatele, Dintr‑un lemn ș.a.), care au primit din mâna Înaltpreasfințitului Părinte Casian, din darul Preafericitului Părinte Daniel,  câte o icoană‑relicvar a Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu.

Din 16 august 2026,  cerul ortodoxiei românești străluce cu o nouă‑veche icoană, chipul Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, soția Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, care întregește soborul Sfinților Martiri Brâncoveni, fiind cinstită, de acum și până‑n veci, tot pe 16 august.

„Bucură‑te, Sfântă Maria Brâncoveanu, că lacrimile tale au biruit întru lumina Învierii!“

Bucură‑te, Doamnă Maria Brâncoveanu, pentru bucuria ce ne‑ai dăruit‑o!

Maria Stanciu

 

1. Pr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, ediția a III-a, Iași, 2006, p. 187. Voievodul Constantin Brâncoveanu este și ctitorul Palatului Mogoșoaia, în apropiere de București, după care a fost zidit și cel de la Potlogi.

2. Pr. dr. Emil Nedelea Cărămizaru, Monografia Bisericii „Sfântul Gheorghe‑Nou“ din București, volum omagial la împlinirea a 300 ani de la martirizarea Sfinților Brâncoveni (1714‑2014), lucrare tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Editura Basilica, Bucureşti, 2014.

3. Cuvintele fiilor lui Brâncoveanu, ediție jubiliară, 1714-2014, 300 de ani de la săvârșirea mucenicească a Brâncovenilor, Editura Sophia, București, 2014, p. 21.