ÎÎn „Anul omagial al satului românesc, al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari“ şi „Anul comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti“, vă aducem în atenţie interviul cu doamna Elena Solunca Moise, ziarist, redactor principal la revista „Academica“, editată de Academia Română.
Ne‑am propus să publicăm în paginile revistei noastre o serie de convorbiri cu oameni de seamă. Pentru această ediţie, facem arc peste timp şi vom aduce în actualitate o frântură din viaţa necunoscută a Galaţilor de odinioară, cu chipuri dragi, părinţi, bunici, profesori de ieri şi de astăzi, care au intrat în viaţa noastră prin rugăciunea şi lucrarea lor.
– Stimată doamnă Elena Solunca Moise, ştim că rădăcinile Dumneavoastră sunt strâns legate de Galaţi, „Oraşul teilor“, cum mai este recunoscut. Vă rugăm să faceţi o scurtă incursiune în Galaţiul de odinioară, oraş copleşit „(cumplit) de negustori“, dar ‑ mai ales ‑, de parfumul teilor.
– Mai întâi, îngăduiţi să vă mulţumesc pentru onoarea de a fi invitata Dumneavoastră, o onoare pe care sunt datoare să o împart cu toţi acei care m‑au ajutat să realizez cât am reuşit şi, foarte probabil, destul de puţin faţă de ce am primit. După cuviinţă şi mai presus de toate, aduc slavă lui Dumnezeu pentru câte mi‑a dat mie de‑a lungul anilor. Mai mult, slavă şi pentru că m‑a ajutat să înţeleg rostul lor anume, ca să pot spune cu David: „Minunate sunt lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le‑ai făcut“. Înţelepciune, adică mai mult decât pricepere pe care o presupune pentru că aduce în prim-plan armonia ca recuperare a unităţii din diversitate, cum o definea Leibniz. Într‑un fel, la o privire de suprafaţă, aş putea spune că, da, eu am făcut ceea ce am făcut, ceea ce nu este nici pe departe adevărat. Mai degrabă, aş spune că sunt slugă netrebnică pentru că, învaţă Sfântul Apostol Pavel, toate le‑am primit de la Dumnezeu, aşa încât smerenia este o primă îndatorire a fiecăruia. O alta este, cum spune tot Apostolul neamurilor, iubirea pe care s‑o avem mereu unul faţă de altul. M‑am născut la Galaţi, cum spuneţi „Oraşul teilor“ care îşi trimit mirosul cu generozitate pretutindeni, chiar şi pe strada mea care era străjuită de arţari. Iertare, dacă nu l‑am simţit şi gândit niciodată că era oraş de negustori. Mă fascina Dunărea şi port în suflet această fascinaţie pe care cred că o poartă, chiar fără să ştie, toţi cei care trăiesc pe malul unui mare fluviu. Știţi, vorba lui Horaţiu: „Cerul deasupra îl schimbi, nu sufletul marea trecând‑o“. Eram fascinată până şi de faptul că izvorăşte din Pădurea Neagră şi se varsă în Marea Neagră, anume să alunge întunericul cu susurul abia simţit al valurilor care ţi se aşterneau la picioare, când stăteai ca să le asculţi povestea. Îmi amintesc că, la liceu fiind, într‑o zi de decembrie m‑am dus singură, sunt o singuratecă, pe malul „bătrânului fluviu“. Se întuneca şi m‑am tăinuit cu Dunărea bucuroasă de prima zăpadă uşor viscolită şi înconjurată de liniştea oraşului zgribulit. Totul părea ca un început de lume şi, într‑un fel era şi pentru mine pentru că urma să merg la facultate. Tatăl meu a fost constructor naval şi ar fi dorit să fac şi eu facultatea de construcţii de nave. Dar, Domnul nu a vrut şi tare Îi sunt recunoscătoare acum, cu remuşcarea că e cam târziu. Atunci am plâns şi m‑am revoltat pentru că, din motive politice, nu am fost primită nici măcar la concursul de admitere.
– Știm că tatăl dumneavoastră este unul dintre „fericiţii noştri prigoniţi“, din perioada comunistă. Ce învinuiri i‑au adus acuzatorii?
– Domnul mi‑a dăruit şi o familie frumoasă, dar… Într‑o noapte de iarnă, cred că prin 1958‑1959, am auzit bătăi puternice în uşa de la intrare… Ne‑am speriat, tata a deschis, erau cei de la securitate care l‑au arestat. Eu şi sora mea, tremurând, ieşisem din camera noastră, fără să înţelegem nimic. Păstrez imaginea tatălui meu care, încătuşat, ne‑a spus: „Tatăl vostru nu a minţit şi nu a furat“. Am înţeles că a fost învinuit de „uneltire împotriva ordinii statului“ sau aşa ceva, o acuză folosită frecvent. Dacă îngăduiţi, aş vrea să vă mai spun ceva despre felul în care lucra securitatea. Odată mama a fost chemată la sediul securităţii şi noi am crezut că trebuie să ducă un pachet, cum auzisem că se mai întâmpla nu de puţine ori. Mai târziu ni s‑a spus că o făceau pentru cei care primeau să colaboreze. Mama a făcut o bocceluţă în care a pus ceea ce auzise că au făcut şi alţii şi am plecat pe strada Brăilei. Pe mine fireşte nu m‑au primit şi am aşteptat destul de mult. Când a ieşit, am vrut să‑i dau bocceluţa, dar mama a spus ferm să mergem acasă. Mai târziu am aflat că, de fapt, au chinuit‑o ca să dea mărturie că tata ar fi fost legionar (învinuire foarte frecventă şi mai totdeauna neîntemeiată), dar mama nu a făcut‑o. Atunci, au lăsat‑o singură, în acel birou, „să se mai… gândească“… O supravegheau însă pe un vizor. Mama şi‑a pierdut controlul şi, cum nu putea spune ceva împotriva bărbatului cu care avea copii, s‑a îndreptat spre fereastră să se arunce în gol. Cred că mai sunt oameni care ştiu că sediul securităţii din Galaţi era pe strada Brăilei, iar camera în care au dus‑o pe mama era la etajul trei. Cel care o supraveghea prin vizor a deschis uşa şi a apucat‑o de spate cu o clipă înainte de a se arunca. Deci, paradoxal, ar trebui să mulţumesc… securităţii. Apoi, tata a fost închis la Aiud, închisoare considerată de maximă siguranţă. Când s‑a întors ne‑a arătat o cruciuliţă făcută din os (câteodată le mai dădea o ciorbă cu os) pe care o făceau mai toţi deţinuţii după posibilităţile lor precare şi, cusută pe sub cămaşă, era ca o rugăciune neîntreruptă. Mai pot spune, fapt petrecut şi cu alţi deţinuţi, că, întors din închisoare, tata a devenit şi mai credincios şi asta ne‑a unit mai mult în bucuria de a şti că, mereu şi mereu, Dumnezeu e cu noi şi că avem datoria să fim cu El, ascultând lucrător voia Sa cea bună. Doamne, ce părinţi minunaţi am avut!…
– Dumnezeu să‑i odihnească în pace, pe toţi!… Cum aţi depăşit această dramă?
– Cum am depăşit? La început, mama a vândut tot ce se putea din casă. Cărţilor le‑am dat foc de teamă să nu vină iar securitatea. Am ascuns în sobă, la repezeală ‑ fără să ştiu prea bine atunci valoarea lor ‑ „Criticile“, de Titu Maiorescu. Sunt ani de care nu vreau să‑mi amintesc decât cu recunoştinţă pentru cei care, înfruntând spaima de securitate, vorbeau cu mama şi, uneori, ne mai dădeau prăjituri. La facultate, fireşte, nu am putut merge atunci şi am găsit cel mai bun refugiu ‑ cărţile pe care le împrumutam mai ales de la profesoara mea, Natalia Papadopol, de la care am deprins farmecul tăinuit al iubirii de înţelepciune care, până la urmă, este iubire de Dumnezeu. Asta m‑a hotărât să merg la Facultatea de Filozofie.
– „Veşnicia s‑a născut la sat!“, proclamă poetul şi filozoful nostru Lucian Blaga. Ne povesteaţi că bunicii materni erau din comuna Vânători de Galaţi, şi în această vatră a satului aţi petrecut copilăria. Ce amintiri vă leagă de satul copilăriei, de locul unde hoinăreaţi desculţă în iarbă? Cine au fost pedagogii celor „şapte ani de acasă“?
– Și aici trebuie să mulţumesc lui Dumnezeu. În vacanţe mergeam la ţară. Tata era din Stoicani, dar, murindu‑i mama şi crescând la Galaţi, nu prea mergeam în satul bunicilor paterni. În schimb, la Vânători, satul mamei, era raiul copilăriei noastre. Ne căţăram împreună cu alţi copii prin caişi, făcând larmă cât îngăduiau plămânii fiecăruia. Vara mâncam pepeni pe care îi spărgeam cu pumnul, îi mâncam cu mâna şi făceam împreună cu cei de‑o seamă adevărate concursuri. Simt şi acum căldura prafului de pe uliţe. V‑am spus de bunicuţa mea minunată, care se numea Tiroana. Vedeţi, acum se fac ore de Religie şi e foarte bine. Dar, e cu totul altceva să vorbească o fiinţă dragă cu glas tăinuit, care, iubindu‑te, găseşte drumul direct spre inimă. Religia nu este o disciplină de studiu printre altele. Vă amintiţi cum, în drumul spre Emaus, ucenicii Luca şi Cleopa s‑au întâlnit cu Hristos fără să‑şi dea seama şi, după ce s‑au despărţit şi‑au amintit acea „căldură“ care le‑a umplut inimile, reverberaţie a vieţii veşnice. Acum, cred că bunica se roagă pentru noi ca odinioară…
– Vă rog să ne aduceţi în atenţie câteva modele de mame model din istoria creştină, pornind ‑ fireşte ‑, de la modelul Maicii Domnului!
– Cum spuneţi, şi, nu se poate altfel, modelul desăvârşit este Maica Domnului, care, zicând îngerului Gavriil „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!“, a pus început bun mântuirii noastre. Mai apoi, la nunta din Cana Galileii când a spus: „Faceţi orice vă va spune El!“. Cum Hristos nu a venit să strice Legea, ci s‑o plinească, ne‑a dat poruncă nouă: „Să vă iubiţi unii pe alţii, aşa cum Eu v‑am iubit pe voi!“. Urmându‑i pilda, îndeobşte, mamele cu adevărat creştine sunt foarte smerite, nu vorbesc despre ele, ci despre ce au de făcut, despre griji şi bucurii. Mândre sunt doar de copiii lor. Și mama era ca toate mamele, dar cu totul aparte fiindcă era a noastră. E, aşa, cum spune Micul Prinţ: „Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să‑ţi fie atât de preţioasă“.
În amintirea mea, o soţie şi o mamă demnă de toată consideraţia a fost doamna Maria Stăniloae, o prezenţă delicată, discretă şi plină de grijă iubitoare pentru părinte, pentru fiica Lidia, fizician de prestigiu, poetă şi gânditoare creştină şi, fireşte, pentru Dumitraş, fiul dumneaei. Îmi amintesc când primeam telefon şi îndată întrebam dacă vorbeşte din Bucureşti sau de la Freiburg, ca să ştiu dacă şi cum ne putem vedea. Și Lidia este un model de mamă dacă mă gândesc la Dumitraş care îmi pare că seamănă cu părintele şi acum îi urmează paşii, consacrându‑se mereu gândirii creştine.
– Minunate amintiri aveţi, doamnă Elena Solunca! Și asta, pentru că aţi descoperit frumuseţea tainică a cuvântului din Cuvânt cu cel mai mare teolog al veacului XX. Cum a fost întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae, „Patriarhul Teologiei româneşti“, căruia îi purtaţi o amintire şi o recunoştinţă aparte?
– Ani de zile, noi ‑ eu şi soţul meu, George, care a plecat la ceruri ‑ am mers la biserica Silvestru şi l‑am avut duhovnic pe părintele Galeriu, pe drept binecunoscut şi apreciat. După ce sfinţia sa a plecat la Domnul, duhovnic ne‑a fost părintele Ștefan Alexe, un alt dar pentru care trebuie să fiu recunoscătoare. Sfinţia sa, ca profesor de Patrologie la Institutul Teologic din Bucureşti m‑a familiarizat cu opera Sfinţilor Părinţi. Cum devenisem şi prieteni de familie îmi îndruma studiul şi, mai în serios, mai surâzând, mă seminariza ca să ştie dacă şi ce să‑mi mai dea de studiat. O făcea firesc şi uneori cu umor de care nu ducea lipsă şi pe care îl folosea paideic. Eu eram la revista Contemporanul şi vreau să spun, cum am mai făcut‑o, că atunci se citea foarte mult, se organizau reţele ale iubitorilor de carte, se făceau schimburi, se purtau discuţii. Într‑un cuvânt, pentru noi era o ideală formă de rezistenţă la intoxicaţia ideologică pe care o credeam permanentă. Uneori, aveam impresia că „sus“ se cam ştia şi se dezvoltase un anumit stil de citire printre rânduri. Mai era şi goana după copiatul cărţilor trase la xerox… şi, nu o să vă vină să credeţi, dar uneori se făceau xerocopii de cineva… din faimosul CC! Odată m‑am „jucat“ şi, într‑un articol, am scris că libertatea a fost definită cel mai bine de „Paul din Tars“ ca fiind „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate folosesc“, gândind că cenzura (care tocmai se desfiinţase dar… fiinţa la vedere) nu mă lasă să greşesc.
– Paul din Tars, era, de fapt, Saul din Tars, Sfântul Apostol Pavel…
– Fireşte. Nu ştiu din ce motive, dar nu a spus nimeni nimic, doar cunoscătorii mustăceau. Să ştiţi că nu era nimic deosebit în asta, pentru că se practica frecvent. Era ceea ce se numea „voluptatea citirii printre rânduri“.
revin. Ca orice şoarec de bibliotecă, citisem cărţile Părintelui Stăniloae ‑ se xerocopiau şi ele ‑, dar nu îndrăzneam să mă duc, era ca un Sfânt pentru mulţi dintre noi. M‑am dus în calitate oficială de redactor la revista Academica pe care, ca să zic aşa „am născut‑o“. Voiam să iniţiem o colaborare. Părintele m‑a primit cu bunăvoinţă, dar, cred că mă considera a fi „infestată“ de ideologia comunistă, ca orice ziarist din acea vreme. Într‑o zi, am pornit o discuţie mai îndelungată cu sfinţia sa pe care uneori o retrăiesc. La sfârşit, a spus să mai vin pe la Dumnealui şi împreună cu soţul meu, pe care l‑a „adoptat“ de îndată. Era un familist desăvârşit. Ne făcusem un obicei ca, înainte de a merge la biserica Silvestru, să luăm binecuvântare de la Dumnealui. Vedeţi ce bogată sunt?! Au fost zile minunate pentru că, deşi nu i s‑au publicat textele în revistă…, noi ne‑am apropiat mai mult şi ne simţeam ca o familie. De fiecare dată, la plecare, spuneam: „Să ne rugăm!“. Tare îmi sunt dragi cuvintele acestea, care aveau să fie, la timpul potrivit, şi cele de… despărţire. Se întâmpla la Spitalul Fundeni, în toamna lui 1993 († 4 octombrie), într‑un salon precar şi, cum slăbise, avea înfăţişarea unui Sfânt bizantin. Urma să ne vedem „mâine“, care s‑a dovedit a fi… un mâine etern.
– Care este povestea cărţii „Cuviinţa tainei“, pe care aţi scris‑o şi publicat‑o în 1996, îndeplinind un canon?
– Cum mă consideram truditor al clipei, scriind mereu „la zi“, chiar dacă într‑o revistă săptămânală, nu m‑am gândit să scriu o carte. A făcut‑o, însă, dumnealui şi a insistat spunând că vrea să scrie Prefaţa şi, mai mult, a amintit‑o şi într‑un interviu la televizor. M‑am supus ca ucenic, altfel nu prea ascultător… Ei bine, în prefaţă, dincolo de cuvintele de întâmpinare generoase, mi‑a dat un fel de canon sugerând că împlinirea adevărată va fi când mă voi depărta de filozofie şi dedica Religiei! Ce pot să vă spun? Doar că, fără să fac mai nimic deosebit, parcă de la sine… doar din cuvânt, părintele Stăniloae m‑a ajutat să‑mi fac canonul şi îi sărut mâna! Acum, scriu mai mult pe teme de Ortodoxie. Cel mai preţios lucru pe care l‑am învăţat ‑ mai bine spus vreau să cred astfel ‑, este smerenia, ca expresie a Iubirii. Aş compara‑o cu atitudinea unui tată care, atunci când vede copilul căzut, nu‑l bate ‑ nici pe departe ‑ nici măcar nu‑l mustră, ci se pleacă, îl ridică, îl curăţă dacă s‑a murdărit şi îl înalţă cu drag deasupra capului înainte ca el să apuce a plânge. De sărbători, noi întârziam a‑l felicita ca să nu deranjăm. Suna dumnealui întâiul. Poate să pară ciudat azi, când toată lumea urlă la toată lumea, dar dacă nu telefonam un timp, o făcea Sfinţia Sa, întrebându‑ne dacă suntem supăraţi. Și nu eram, nici pe departe, excepţii, cred că aşa proceda cu mulţi. Uneori, cred că şi‑a cunoscut sfârşitul. A fost aşa că, într‑o zi am mers la cimitirul Cernica, unde îşi dormea veşnicia doamna Maria. Ne‑am întâlnit cu nişte tineri de la Asociaţia Filocalia din Sibiu care voiau un interviu. Eram mulţumiţi că astfel stătea mai mult în aer liber. La plecare, soţul meu s‑a dus să pregătească maşina. Noi am mai rămas şi, când să plecăm, s‑a oprit o clipă şi a rugat‑o pe doamna Maria să‑l ierte că vine rar, dar îi este cam greu… Apoi, uitându‑se la Cruce a zis: dar să ştii că vin la tine cât pot de repede. A fost să fie peste doar câteva săptămâni…
– Doamna Solunca, ne‑am propus ca dialogul nostru să aducă în atenţie aspecte legate de educaţia creştină, fiindcă spune Mântuitorul: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 4, 4). E clar că, în familie, părinţii şi bunicii trebuie să fie primii dascăli în educarea urmaşilor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne recomandă ca educaţia creştină să se facă „treaptă cu treaptă“, încă din pruncie, ba încă din pântecele mamei. Cine sunt cei care trebuie să continue să predea ABC‑ul credinţei copilului în şcoală, astfel încât să îi dezvolte deprinderile şi convingerea că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit în lume pentru ca pe om să‑l îndumnezeiască?
– Aşa este, dar Hristos a spus, după ce a înmulţit pâinile în pustie, şi într‑o legătură directă: „Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi niciodată… Pâinea vie, Care Se coboară din cer din Care, dacă mănâncă cineva, nu moare… Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el…“. Hristos este „Pâinea Care Se pogoară din cer“ spre hrană pentru viaţa de aici şi Jertfă pentru a redobândi viaţa veşnică. În rugăciunea pentru Sine, pentru apostoli, aflată în cap. XVII din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, de o profunzime şi sublim de neegalat, formulează un principiu ‑ călăuză care îmi pare o definiţie a creştinului; anume spune că ei „sunt în lume, dar nu sunt din lume“ sunt în păcate, dar se feresc să le săvârşească. Aşa înţeleg eu creştinul ca omul care „fiind din lume“ se străduieşte să nu fie „din lume“, la care adaug eterna datorie a iubirii ce se poate manifesta în nesfârşit de multe feluri. David spune că Dumnezeu ceartă pe cel pe care îl iubeşte, sau „certând m‑a certat Domnul, dar morţii nu m‑a dat“. (Va urma)
A consemnat, Maria Stanciu