Postul Sfinţilor Apostoli în viaţa creştinilor

Ca şi celelalte mari posturi de peste an, Postul Sfinţilor Apostoli reprezintă, în primul rând, expresia unei forme de devoţiune ‑ în cazul acesta, comemorarea, cinstirea zelului misionar, dar şi curajului cu care au înfruntat prigoana, pătimirile, temniţa şi moartea cei doi mari ,,prieteni şi casnici“ ai Mântuitorului Hristos, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. În ei se descoperă plenar darurile Sfântului Duh, Cel ce Îl face prezent pururea pe Domnul Hristos în Biserică, începând cu Cincizecimea. Nu întâmplător, acest post se numea, în vechime, ,,al Cincizecimii“.

Postul Sfinţilor Apostoli ‑ care nu are o durată fixă, şi nici foarte lungă (de luni, după Duminica Tuturor Sfinţilor, până în ziua de 29 iunie, când prăznuim Sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel) ‑ este respectat de foarte mulţi creştini dreptmăritori; aceştia consideră înfrânarea pe care răstimpul postului o presupune un bun prilej de convertire a energiilor ‑ pe care prea adesea le investim în preocuparea pentru cele materiale, în dorirea aprinsă după Dumnezeu şi recuperarea ,,omului de omenie“ din noi.

Cuvintele Părinţilor filocalici ne reamintesc mereu că perioada postului reprezintă o şansă de regăsire a echilibrului, a armoniei între fiinţă şi voinţă, între trup şi suflet, mergând în cărările mântuirii: ,,…mulţimea mâncărilor şi gustul lor plăcut deşteaptă patimile păcatului. Iar înfrânarea pântecelui smereşte patimile şi mântuieşte sufletul“, ne învaţă Sfântul Antonie cel Mare.

Pentru cel ce posteşte, vindecarea de patimi devine posibilă, se deschid porţile Împărăţiei cerurilor şi este biruită puterea nevăzuţilor vrăjmaşi.

Primejdia cea mai mare, în vremea postului, rămâne alunecarea în păcatul mândriei şi autosuficienţei, prin ispita de a ne compara cu cei pe care îi socotim mai puţin râvnitori, mai păcătoşi. Ne asemănăm, astfel, cu dreptul mândru din Pilda vameşului şi a fariseului, uitând că postul înseamnă mai ales smerire ‑ a trupului şi a sufletului ‑, fără de care nu există despătimire: ,,Agoniseşte‑ţi smerenie desăvârşită şi ascultare în toate. Căci acestea sunt cele ce dezrădăcinează toate patimile şi sădesc toate virtuţile“ (Sfântul Varsanufie şi Ioan).

Când postim, nu trebuie să uităm că ,,harul şi libertatea sunt cele două aripi care înalţă sufletul la cer“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul), iar harul îl primim în Sfintele Taine, participând la sfintele slujbe ale Bisericii ‑ mai ales la Sfânta Liturghie. Postul însuşi reprezintă o exersare a libertăţii ‑ semn fundamental al chipului lui Dumnezeu din noi ‑, prin eliberarea de ,,lanţul cel greu al păcatului“. Devenim astfel capabili, prin conlucrarea cu harul divin, pe calea postului, de săvârşirea faptelor celor bune, ca rod al credinţei lucrătoare prin iubire, dar şi de cunoaşterea lui Dumnezeu, la capătul rugăciunii curate: ,,Postul este apărătorul a toată virtutea şi începutul nevoinţei. El e cununa celor ce se înfrânează şi frumuseţea fecioriei şi a sfinţeniei; e maica rugăciunii şi izvorul neprihănirii şi al cuminţeniei; e învăţătorul liniştirii şi înainte‑mergătorul tuturor faptelor bune“ (Sfântul Isaac Sirul).

Pentru omul de astăzi, apropierea de Biserică şi intrarea în rânduiala postului pot duce la vindecarea unei suferinţe apăsătoare, pe care unii o numesc stress, alţii angoasă sau nelinişte existenţială ‑ sursa unor grave boli ale sufletului, care cauzează adesea şi îmbolnăvirea trupului. Părinţii filocalici ne atrag atenţia că darul cel mare al postirii este tocmai ,,pacea duhului“, liniştea sufletească a celui ce simte iubirea fierbinte a lui Dumnezeu, căruia I se încredinţează.

Pr. dr. Sorin Marinescu