Arhitectura ţărănească, pescuitul şi Muzeul de la Gârboavele Galaţi

În judeţul Galaţi, judeţ scăldat de albiile câtorva ape de importanţă naţională şi chiar europeană, pescuitul, ca ocupaţie, nu şi‑a pus în niciun fel amprenta pe structura arhitecturii ţărăneşti. Nicăieri, în niciun sat de pe malurile acestor ape, nu am întâlnit vreo locuinţă sau vreun acaret care să poarte amprenta pregnantă a acestei preocupări.

Casă țărănească la Muzeul de la Gârboavele

Există multe localităţi în care pescuitul a fost dintotdeauna o importantă ocupaţie precum şi o importantă sursă de venituri, dar niciodată nu s‑a impus ca o ocupaţie de bază. Niciodată, în anotimpul călduros al anului, sătenii nu au neglijat munca câmpului în favoarea pescuitului, iar structura locuinţei şi a tuturor anexelor gospodăreşti ilustrează categoric acest lucru.

Începând din primele zile ale lunii martie, toţi sătenii abandonau chiar şi zătoanele, adică spaţiile împrejmuite în care se adună peştele la iernat, spaţii care se împrejmuiau încă din toamnă sau la începutul iernii, oricât de mult peşte mai rămânea în ele, desfiinţau gardurile şi coteţele şi peştele rămânea liber, iar ei mergeau să‑şi pregătească plugurile pentru arat. Ocupaţia principală pentru toţi locuitorii satelor din judeţul Galaţi rămânea tot agricultura.

Din nicio gospodărie de pescari nu lipsesc şi nici nu au lipsit vreodată coşărele şi hambarele necesare depozitării recoltelor de cereale, nu lipsesc nici grajdurile ‑ samalucele sau coteneţele necesare creşterii şi adăpostirii animalelor şi păsărilor; de asemenea, nu lipsesc cramele necesare preparării, adăpostirii şi conservării recoltelor anuale de vin. Dimpotrivă, toate acestea s‑au dezvoltat prin forme diverse şi bine meşteşugite, iar tipologia lor, bine nuanţată, constituind un argument definitoriu în delimitarea zonelor şi subzonelor etnoculturale. Lipsesc însă cherhanalele şi alte construcţii despre care s‑ar putea spune că sunt obiective arhitecturale specifice pescuitului. Acestea se găsesc în judeţul Tulcea şi, mai ales, în Deltă, adică acolo unde căile de acces de la locul în care peştele este prins, până la locul în care trebuie depozitat pentru valorificare şi prelucrare sunt lungi şi dificile. Căile de acces situate pe malul Brateşului, adică unde se prindea cea mai mare cantitate de peşte, erau uşor de parcurs, distanţa până la Galaţi fiind destul de mică, ori un muzeu în aer liber din sud‑estul Moldovei trebuie să fie neapărat, un muzeu al arhitecturii ţărăneşti din acest colţ de ţară, cu toate particularităţile sale bine definite.

Oricât de mult peşte au prins locuitorii unor sate situate în cele trei zone etnoculturale care formeazăAspectul etnocultural Covurlui – Tecuci – Zeletin“, de‑a lungul timpului în arhitectura lor nu s‑a implicat nimic din ceea ce ar putea ilustra această preocupare. Este vorba de o realitate etno‑istorică, bine precizată de către tradiţie, realitate care nu trebuie ignorată şi, mai ales, sub niciun motiv nu trebuie viciată. Numai cantitatea de peşte pe care oamenii îl prindeau nu poate constitui un argument în favoarea constituirii unui muzeu al pisciculturii şi pescuitului, în pădurea Gârboavele, adică un muzeu în aer liber. Un muzeu în aer liber, indiferent cum ar fi numit acesta de către unii „cercetători“, nu poate fi decât un muzeu al arhitecturii săteşti.

Ori, muzeul arhitecturii săteşti din sud‑estul Moldovei, adică Muzeul „Petru Caraman“ a fost construit deja, parţial prin cele patru gospodării, încadrate strict într‑o tematică legată de etno‑istoria acestui spaţiu, adică aşa cum a fost proiectat iniţial, următoarele gospodării urmând a fi adăugate treptat, în funcţie de noile fonduri care apar. Nu credem că până la finalizarea acestuia, era cazul să se mai înceapă un alt fel de „muzeu“, întru totul neavenit, fără a mai ţine cont de proiectul şi mai ales de tematica stabilită iniţial pentru întreg ansamblul Muzeului „Petru Caraman“. Una dintre cele patru gospodării pe care am inclus‑o în proiectul acestui muzeu este din satul Măstăcani, sat a cărui populaţie s‑a ocupat intens şi cu pescuitul. Alegerea acestei gospodării a fost determinată însă de caracteristicile arhitecturii sale, arhitectură specifică zonei etnoculturale Galaţi, zonă agro‑zoo‑viticolă, gospodărie în care nu apare niciun element specific pescuitului.

Nu am neglijat, desigur, nici prezenţa acestei preocupări, expunând uneltele de pescuit folosite frecvent de către săteni. Le‑am expus în anexele gospodăriei respective, cam prin locurile în care erau adăpostite de obicei.

Menţionez că, deşi am mai amintit şi mai sus, am prevăzut în proiect încă şase gospodării, iar cel puţin una din ele speram să fie finalizată până în anul 2011. Adică, speram, ca totul să decurgă normal, prin continuarea şi finalizarea proiectului început în 2007‑2008. Din păcate, totul a fost deturnat, promovând un inoportun muzeu al pescuitului, căruia îi lipseşte orice element de arhitectură specifică şi care blochează de fapt dezvoltarea Muzeului „Petru Caraman“, construit deja cam pe jumătate. Şi nu se opreşte totul aici. Se blochează şi etalarea pescuitului, ca ocupaţie.

Prezenţa pescuitului în acest spaţiu poate fi ilustrată foarte bine prin marea diversitate a sculelor şi instalaţiilor de prins peşte, scule care apar în mod surprinzător şi în unele sate de pe coline, prin vecinătatea cărora trec pârâuri cu un debit mai mic de apă şi în consecinţă şi cu cantităţi reduse de peşte (Ţepu, Gohor, Brăhăşeşti). Toate aceste unelte pe care le‑am identificat, le‑am studiat şi colectat, de‑a lungul timpului, adăpostindu‑le atât la Muzeul Judeţean de Istorie, precum şi în depozitul Muzeului de la Gârboavele, formează un adevărat tezaur etnografic.

Aceste obiecte ar putea fi valorificate muzeistic doar în spaţiul unui muzeu pavilionar de etnografie şi care nu trebuie consacrat unei singure ocupaţii, adică pescuitul. Alături de exponatele care trebuie să ilustreze şi celelalte ocupaţii, adică agricultura, creşterea animalelor, viticultura, stupăritul, dar şi obiceiurile calendaristice şi familiale, credinţele şi mitologia ţărănească, portul, industria casnică etc., uneltele şi instalaţiile de pescuit s‑ar valorifica muzeistic la adevărata lor cotă ştiinţifică. Să nu neglijăm faptul că arta ţesăturilor de casă s‑a impus deja în plan naţional şi european prin colecţia aflată în cea mai mare parte la Muzeul Judeţean de Istorie Galaţi, iar când vom reuşi s‑o publicăm în condiţii optime, va fi inclusă – sperăm şi în patrimoniul UNESCO.

Pe la începutul anilor ’80 din secolul trecut, am finalizat şi publicat un studiu complex, referitor la pescuitul din judeţul Galaţi, şi el trebuie valorificat.

Sperăm ca toţi cei implicaţi vor găsi un spaţiu adecvat pentru un muzeu pavilionar de etnografie, dar, căruia trebuie să‑i găsim un spaţiu corespunzător în oraş (şi nu în pădure!). Cât priveşte Muzeul arhitecturii săteşti de la Gârboavele, acesta  trebuie doar extins treptat, cât mai aproape de capacitatea proiectată, adică zece gospodării, care ar reda judeţului nostru adevărata sa identitate etno‑istorică. Materialul este deja colectat şi aşteaptă, de multă vreme, doar să fie expus!

Credem că actualul obiectiv, în Anul Satului Românesc, trebuie reparat din temelii şi „gătit“ prin interior cu tot ce au creat mai valoros răzeşii din sud‑estul Moldovei, valori care au uimit oamenii de cultură şi specialiştii din România cât şi de peste hotare? Aceste valori, care ar atrage anual mii de turişti din toată lumea, zac îngrămădite prin spaţii insalubre, ameninţate de molii şi alţi dăunători.

Judeţul Galaţi este singurul judeţ din ţară care nu are încă un Muzeu de etnografie şi nici măcar o secţie. Câţi turişti străini şi români ar atrage o astfel de instituţie? Şi poate că astfel de acţiuni ar dezvolta şi publicarea unui imens material acumulat şi prelucrat de‑a lungul întregii vieţi.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Etnolog Eugen Holban